un fel de ignoranta
by bianca on Jun.24, 2010, under confesiuni, fotografie
as vrea sa stiu. sa stiu tot ce se va intampla, ce e scris, ce urmeaza, ce mi se ascunde… sa ma asez cuminte cu genunchii asezati la piept si sa ascult povestea a ceea ce va veni. povestea despre oameni pe care inca nu i-am cunoscut, despre intamplari ce ma asteapta, despre ridicari si caderi… chiar si atunci cand curiozitatea este atat de puternica incat citesc dupa primele 50 de pagini ale unei carti, ultimele ei 50 de pagini, o savurez cu aceeasi placere sau poate chiar si mai intensa.
si totusi nu vreau sa stiu nimic. nu vreau sa imi citeasca nimeni viata, sa imi spuna cineva despre ce va veni si ce nu. atata vreme cat nu stiu nimic, totul e posibil. atata vreme cat nu stiu nimic, toata puterea este la mine sa fac si sa desfac, sa aleg si sa imbratisez consecinte.
cat din ceea ce as decide fara sa stiu ce urmeaza ar mai fi la fel? cate lucruri as face, as spune, as desface, daca as stii ca drumul trebuie sa ma duca neaparat intr-o anumita parte? cat din lectiile vietii mi le-as mai insusi cu aceeasi forta?
civilizatie?
by bianca on Jun.07, 2010, under citadin
claxoane, aglomeratie, greva anunatata generala, dar care a strans in fata guvernului pana acum doar 50 de oameni, presedintele care este sau nu este al nostru, ministrii care considera ca tara e in slujba lor, nu ei in slujba tarii, cheltuieli fara cap, putine vizibile, multe, prea multe nestiute, cheltuieli cu cap de care nu stie nimeni, opinii peste opinii peste tot, on line sau nu, despre cum e bine, ce e bine, cine a gresit si cand, dar mai ales cine, masini de salvare a trupului urlandu-si graba si frustrarea in trafic, parinti pensionari ce isi calculeaza noua viata, dorinte de a a-i da in judecata pe cei incompetenti si a-i pedepsi cu iesirea la pensie pe cei laudati 350 ron sub care se promite ca nu va scadea venitul celor mai neajutorati.
de fapt imi lovesc ochii, fara sa caut in mod special, atat de multe informatii cu sau fara ghilimele despre criza si situatie si multe altele, incat nici macar decizia luata de ceva vreme de a nu ma mai uita la televizor nu este suficienta sa stea bariera in calea invaziei stirilor.
intre timp ma minunez iar si iar de oamenii care merg in sala de cinematograf ca si cum ar fi la ei in sufragerie, asa ca vorbitul tare, cu insotitorii sau la telefon, e considerat absolut normal, de cei ce isi parcheaza masinile in statia de autobuz, ca ei acolo au treaba, de cei ce conduc agale, aproape ardeleneste, cu muzica data atat de tare incat de la etajul meu 6 versurile se aud perfect, de cei ce conduc cu toata viteza cailor din dotare (in numar mai mare decat neuronii), de cei ce iar si iar decid ca trotuarul abia asfaltat trebuie spart din nou, ca treaba lor cu tevile nu se putea rezolva inainte de marea re-re-renivelare a bucatilor si asa chinuite de trotuar, din ce in ce mai populate de masini, chioscuri, flori, tarabe sau mormane de moloz.
cu sau fara televizor, uneori parca e prea greu, prea obositor sa incerci sa pastrezi macar in jurul tau o Romanie civilizata.
din fericire insa am inceput randurile de mai sus acum o saptamana, intre timp am reusit sa ma feresc mai bine macar de actualitatea mondena televizata 
and fly away from here…
by bianca on May.10, 2010, under citadin
baby you and I, can pack our bags and hit the sky…
e nevoie de curaj pentru a visa. si de exercitiu. curajul de a nu aplica obisnuinta de a ridica bariere chiar si atunci cand exersezi imaginatia. odata ce ai inceput sa visezi, ce ti-ai luat avant si ti-ai umplut plamanii de aerul nou-nout al imposibilului devenit posibil, e nevoie de si mai mult curaj sa faci ceva cu visele pe care le-ai ingrijit cu multa atentie.
curaj sa rupi monotonia, curaj sa calci in picioare toate dogmele in care te-au crescut societatea, corporatia, forma de viata urbana cu lectiile ei de supravietuire in jungla citadina (unde niciodata nu imi e clar de ce e nevoie sa supravietuiesti, cand poti sa traiesti pur si simplu, renuntand la lupta accerba si competitiva ce se ascunde in sensurile supravietuirii). curaj sa asimilezi faptul ca toate cele pe care le blamezi atunci cand le ai pot fi si excluse din viata-ti atunci cand te decizi ca nu le mai vrei si ca discursul nu era de fapt unul de bravura.
societatea (generic vorbind) e de vina ptr ca nu ne lasa suficient timp sa visam, iar daca visam nu ne lasa suficient timp sa le punem si intr-un cadru real si daca le punem intr-un cadru real nu ne lasa sa le traim cu adevarat. responsabilitatea noastra unde intervine? concret, dincolo de visul de a face lucrurile altfel.
prima zi
by bianca on May.10, 2010, under confesiuni
cerneala s-a mai dus de pe cer, s-au indulcit culorile aruncate pe dinafara, se accentueaza cele din interior, cu miros de vara, ignorand claxoane si ceata sporadica a diminetii.
inima bate in aritmic, cate o bataie grabita din cand in cand, predand o lectie pe care credeam ca o stiu, dar pe care din timp in timp o uit, o datorie pe care o am zilnic fata de mine de a nu uita ca timpul, timpul e acum, e singurul moment de care putem fi siguri, singurul fata de care suntem datori sa ii implinim menirea pana la capat.
numar ani, numar vise, numar promisiuni facute, promisiuni primite, promisiuni indeplinite si altele, prea multe, incalcate, numar batai de inima, fac un inventar al tuturor si ca de fiecare data ca simt ca incep sa ma indepartez de drum, imi aduc aminte ca azi e o noua zi, o zi perfecta pentru a reincepe ingrijirea viselor.
de-a filmul
by bianca on Apr.07, 2010, under confesiuni
uneori (poate de prea multe ori) e mult mai usor sa visezi la viata ta decat sa o faci sa se intample. sa ramai asezat pe canapeaua din sufragerie si, in timp ce orele se scurg, sa visezi cum, daca ai avea o zi libera, te-ai trezi dimineata, ai iesi in oras sa iti bei cafeaua, ai cauta imagini pentru fotografiile tale pe strazi inundate de primavara, ai intra in atelier si ai da frau liber imaginetiei, ai face toate acele lucruri la care visezi seara, cand te asezi in pat. intre timp visele tale au consumat ore, la sfarsitul carora a ramas amorteala. si apoi iti gasesti o scuza: ca aveai nevoie de odihna, ca nu toate zilele sunt facute pentru a face efectiv ceva. si probabil nu te inseli prea tare. sau nu te-ai insela deloc daca la sfarsitul zilei nu ar aparea regretul orelor in care ai facut orice altceva decat ceea ce te visezi facand, personaj principal in propriul tau film.
uneori, desi ai timpul pe care ti-l doreai, desi ai soarele pe care il visai, desi ai reusit sa treci peste amorteala de la trezire in ciuda celo 10 ore de somn, tentatia de a te imagina facand lucrurile dorite, indepartand sau apropiind camera, e mult prea mare sa ti-o refuzi. probabil asa s-au nascut multe dintre romanele lumii.
si iar nu am fotografii noi…
pentru Andrei
by bianca on Apr.06, 2010, under citadin
stiu si multumesc de comentariu. si de incurajari
la mai multe post-uri cu mesaj si la mai multe poze (valabil ptr mine, la tine nu e cazul) pe blog, ca iarna asta a lasat dupa ea o penurie de fotografii, recunosc 
d’ale capitalei
by bianca on Apr.06, 2010, under citadin
Bucurestiul nu e pentru toata lumea. de fapt cred ca niciun loc nu e chiar pentru toti. dar Bucurestiul chiar trebuie sa ti-l doresti (indiferent de motivatia care sta in spate) ca sa nu fugi obosit sau scarbit sau satul in alte parti. mi-a inspirat mereu “ia-ma cu totul sau lasa-ma de tot”. stiu multi oameni care il detesta, unii dintre ei neavand nici macar experiente neplacute.
relatia mea cu orasul oraselor este, ca orice relatie, din cand in cand nevoita sa treaca prin perioade de evaluare, de raspuns cat mai sincer la intrebari cat mai grele. mai ales in perioade in care am ramas cu un gust amar pentru ca cei de la Sf Spiridon Vechi nici macar nu s-au obosit sa puna un microfon afara sa auda lumea sluja de Inviere, care oricum a pierdut teren considerabil in fata galagiei din trafic, a sierenelor si a Pastoralei (scrisoarea trimisa in fiecare an de IPS catre multimea de enoriasi, ce in mod normal se citeste undeva spre sf slujbei), in care nu am reusit sa imi dau seama daca am luat lumina de la o lumanare aprinsa de vecinul plictisit si spargator de seminte din fata sau a venit de la preot, in care rugaminti gen: “nu va impingeti, este pentru toata lumea” provoaca reactii adverse si oamenii mai au un pic si se calca in picioare.
dar pana la coada orasul ce vina are? cladirile nu pot sa se revolte ca in mijlocul lor, cele ce stau de niste zeci sau sute de ani cu fala pe bulevarde, se ridica sectia 14 de Politie din aluminiu si sticla (da, e vorba de Lascar Catargiu). strazile nu sunt cele care ne sufoca in trafic, desi se obisnuieste ca vina sa se dea pe ele, pentru ca sunt prea stramte pentru atatea masini (nici vorba ca ar fi cazul sa mai lasam masinile acasa si sa incercam si alte variante de transport sau mersul pe jos). nici bordurile din intersectia de la Budapesta nu au vreo vina pentru ca cineva de la primaria sectorului 4 s-a gandit sa le vopseasca in galben si negru si…. surpriza… vopseaua pe multe dintre ele a tinut… O ZI . nici cosurile de gunoi de fapt nu au o problema de disciplina atunci cand nu mai stau un suportii destinati de pe langa garduri.
da, recunosc ca de multe ori imi vine sa plec. nu doar din Bucuresti, dar si din tara. si nu pentru motive economice, ci in special cautarea unor oameni care sa aiba un sistem de valori mai apropiat de al meu, cu care sa pot forma o comunitate si sa ingrijim bunul public, sa il conservam, unor oameni care, veniti din toate colturile tarii intr-un oras, sa nu se mai comporte ca si cum ar fi doar turisti de wend si atunci e normal si sa scuipi si sa arunci pe jos si sa rupi si sa strici si a unor nativi care sa ii traga de maneca sau care sa accepte, dupa caz, ca statutul de bucurestean vine si cu obligatii, nu doar cu drepturi. sunt deja cativa ani de cand evit sa iau o decizie (sau poate asta inseamna in sine o decizie). dar pana atunci, pana cand va veni peste mine, peste toti, un viitor cu o vietuire intr-un alt loc, ce ar fi sa nu ma mai gandesc doar ce o sa ii cer primarului cand merg in audienta, ci sa si cer audienta respectiva. si sa vad eu ce pot face cu cosul de gunoi ce sta de o vreme rezemat de gardul din fata blocului (recunosc, sunt uimita ca nu l-a furat nimeni inca…)
let’s go back to the basics…
by bianca on Mar.22, 2010, under citadin
orice pauza aduce o ingreunare a usurintei cu care faci un lucru ce echivala cu normalitatea. perioada de liniste de pe aceasta pagina imi apasa constiinta de ceva vreme… ca si cum as trada o promisiune neverbalizata, facuta mie. ma uit la toate cele ce stau in draft, post-uri incepute si nefinalizate, franturi de ganduri asternute pe foi virtuale lasate in paragina si regret ca am lasat trairile sa treaca fara sa le transpun in cuvinte.
amanarile pentru momente in care vei fi mai linistit, vei avea mai mult timp etc, etc sunt cele mai periculoase capcane in care cad constienta fiind ca timpul prezent este tot ce am, ca fiecare lucru are momentul lui si lasat sa treaca nu se va mai intoarce in acea forma a trairilor. si totusi nu incetez sa cad in ele… si nu stiu de cate experiente de acest gen este nevoie sa invat cu adevarat lectia, sa trec din planul teoretic in cel practic, manifestat de la sine.
e oare doar boala mea? sau ducem cu totii aceeasi lupta intre discurs si realitate, intre declaratiile pe care le facem si felul diferit in care se dovedeste la sfarsitul zilei ca am facut lucurile? tendinta pe care o resimt in jurul meu este un fel de revigorare a perioadei “flower-power” insa intr-un fel mult mai constient, cu alegeri mai educate, cu mai multa responsabilitate fata de alegeri: nu se dau joburile pentru flori in par, insa se schimba prioritati, se cauta repere concrete, se dau valori de tip corporatist pe lectii de viata cu invataminte uneori dureroase, dar ce duc la transformari adanci. imi place sa cred ca este prima faza a unei noi perioade renascentiste pentru animalul urban (si nu numai).
de-a primavara
by bianca on Feb.25, 2010, under confesiuni
care e motivul sa te ascunzi in spatele cetii sau ploii de afara, asteptand sa vina primavara cu soare si verde si albastru arunce peste tot ca sa vina si primavara in suflet?
daca nu ar mai exista toate motivele pe care le invocam cu evlavie in justificarea actiunilor sau lipsei actiunilor, atunci am fi nevoiti sa luam decizii constiente in legatura cu toate, atunci ar trebui sa iesim de dupa degetul ce ne ascunde, sa ne scuturam haina comoditatii si sa invatam responsabilitatea.
schimbarea e constanta, singura dintre ele. reactivitatea sau proactivitatea (cuvinte parca desprinse din manualele de business) se insusesc, una usor, alta mai greu. prima vine cu greutatea adaptarii si reajustarii, a doua vine cu greutatea efortului de a provoca singur anumite schimbari si de a-ti asuma riscul unor actiuni ce nu urmaresc firul batut al lucrurilor.
prima reactie atunci cand ma gandesc sa provoc si mai mult schimbarea este ca una asemanatoare cu renuntarea la un viciu: ai vrea sa o faci, stii ca e bine sa o faci, dar e al naibii de greu, efortul e covarsitor.
unele lucruri se pot schimba, altele trebuie acceptate asa cum sunt si sa alegi cum te raportezi la ele. unele parti din tine se pot modela usor, se pot slefui, dar vor ramane mereu la fel. altele insa… altele insa pot fi o explozie de transformari ce lumineaza noi si noi poteci ale labirintului interior.
ce voi face maine pentru primavara mea? voi primi lut nou in micul atelier. voi readuce bateria masinii la viata, sa vina primavara si pentru ea
pauza
by bianca on Feb.15, 2010, under confesiuni
cuvintele mai intra si ele din cand in cand in hibernare, odata cu elanul creativ coplesit de zapezile care mai apoase, care mai inghetate, oricum acoperite de noroi, negricioase, infiltrandu-se prin incaltarile ce nu mai au nici ele nervi sa se le reziste. parca nici feng shui-ul improvizat al casei nu mai face fata si indeamna tacut la adormirea simturilor.
sa asteptam deci sa treaca. iarna (de afara sau dinauntru, inca nu se stie), zloata, traficul aglomerat al sedintelor, al plecarilor inopinate, al treburilor de zi cu zi, al treburilor pe care le tot si tot aman, creand ambuteiaje in putinele ore de libere.
intre timp, desi ma chinui sa ma impotrivesc, incep sa numar sambetele rezolutiilor de an nou care deja intra pe calea intarzierilor
