bianca bardas

una dintre marile provocari este sa iti dai seama ce fel de munca te implineste pe lumea aceasta, munca pe care facand-o sa dai si sa primesti maxim de impliniri si sa obtii, de ce nu, maxim de rezultate (limbaj de lemn, sunt prima care sa o recunoasca). fericiti sunt cei care isi gasesc chemarea inca de la inceput de drum! dar ce frumoasa e calatoria prin tine atunci cand nu treci totusi prin viata ca rata prin apa, ci construindu-te sau descoperindu-te incepi sa iti aliniezi structura interioara cu forma pe care o ia viata de zi cu zi.

cand am inceput sa lucrez, nu aveam nicio idee clara despre ce mi-as dori cu adevarat sa fac. si am ramas in acea stare de nestiinta pentru ceva ani, trecand de la un job la altul pentru ca aveam o chimie buna cu munca pe care o presupunea si nu pentru ca as fi descoperit calea, ci pentru ca ascultam doar de un instinct ce imi spunea da sau nu. o buna parte din timp am fost (mai corect fiind m-am lasat) prea saraca in timp pentru a medita cu adevarat la acest aspect si prea nestiutoare in ale propriei fiinte pentru a putea deschide cu adevarat ochii.

sunt fericita ca am inceput sa imi pun intrebari, ca nu ma multumesc cu un loc de munca (oricare ar fi el), ci ca incerc sa ajung in miezul meu, unde stiu ca se afla raspunsurile. sunt recunoscatoare ca mi se ridica incetul cu incetul valul conformitatii de pe ochi si pun in balanta valorile mele cu implinirea muncii, in oricare dintre formele ei.

imi caut in continuare sensul, pentru ca acelasi instinct care m-a ajutat de atatea ori, imi sopteste ca odata gasit, vor cadea cortinele rutinei si clasicul si sufocantul “trebuie sa muncesc” va fi inlocuit cu o forta incredibila ce pune in miscare motoare ale creativitatii nestiute.

si daca e sa vorbesc de recunostinta, sunt recunoscatoare oamenilor minunati pe care ii tot cunosc parcurgand drumul de la mine la mine. asta ca tot vine Anul Nou si nu am facut inca lista celor 20 de lucruri pentru care sunt recunoscatoare

Be the first to like.

Like

Unlike