bianca bardas

una dintre primele bariere (si poate cea mai puternica) de care ne lovim atunci cand dorinta de a implini vise (ce nu au legatura cu cariera) devine bomba cu ceas este cea a banilor. banii de la job te ajuta sa iti satisfaci nevoile din afara jobului. clar, bine stiut de catre toti, nu spun lucruri noi.

la fel ca atunci cand, inlocuind inocenta copilariei cu responsabilitatea adultului nu te mai poti gandi la bomboane fara sa te gandesti la asigurari medicale, dentist, rate si alte dari, se pare ca nu ne mai putem gandi la schimbari bruste de macaz in favoarea viselor adanc dospite fara sa incepem sa rationalizam intreg procesul: da, stau 9 ore la job, dar imi asigura banii sa imi platesc facturile macar si pana cand voi incepe sa fac ceva cu visul meu din ce traiesc daca imi dau demisia? sau din ce voi trai daca visul meu este sa imi caut scopul in viata, activitate complet nelucrativa? si daca imi dau demisia pentru ca stiu sigur ca ceea ce fac acum nu mai e in acord cu mine, dar nu gasesc nimic altceva? ce intervin aici? rationalul? compromisul? frica? spiritul de auto-conservare? toate la un loc?

in primii ani ai vietii mi se parea ceva complet…in afara oricarei posibilitati de indeplinire sa te duci in alta tara. distantele erau ceva incredibil ce necesitau un efort deosebit si anumite capacitati pentru a putea fi parcurse. cei 120 de km distanta de la Brasov pana la tara erau o distanta imensa. d’apoi sa te duci in tara altcuiva! undeva in clasa a 9-a am facut un lung drum cu autocarul pana in Olanda. a durat 3 zile (si cele 2 nopti dintre). mi-a schimbat cu totul perceptia asupra distantei. 120 de km parcursi intr-o ora jumatate au devenit echivalentul pauzei de 10 minute dintre orele de la scoala. unul dintre avantajele faptului ca m-am angajat in anul 2 de facultate a fost posibilitatea de a calatori. ajung la Viena cu avionul mai repede decat ajung la Brasov si cu siguranta ajung de 2 ori mai repede de la Bucuresti la Londra sau Paris sau Barcelona decat ajung la Timisoara. toata perceptia asupra distantelor s-a schimbat. sa stai…departe nu e ce-a fost odata a fost suficienta experienta primului drum cu autocarul, intarita de cea a primului drum cu avionul. a fost suficient un pas in necunoscut, ce a schimbat complet perspectiva. iar acum imi e greu sa empatizez cu mama sau orice persoana careia i se pare ciudat (a se citi: “Dar e departe!” sau “Ce sens are sa te duci pana acolo ptr 2 zile?”) sau pierdere de timp sa mergi de vineri seara pana duminica la pranz intr-un oras din afara tarii. sau intr-un oras din tara pentru care e nevoie de mai mult de 2 ore de calatorit. totul tine de perspectiva. si de curajul de a incerca si o alta abordare.

da, e una sa ti se schimbe relatia cu distantele terestre si sa te minunezi de cat de flexibil esti acum si alta sa spui: de acum incolo voi testa libertatea, sa vedem ce se intampla si cum ma va schimba. voi pune cu adevarat in practica vorba inteleapta: “un adult nu trebuie”. voi inchide calculatorul, imi voi strange lucrurile si ma voi oferi cu bratele deschise nescunoscutului, increzator ca voi reusi cumva sa ma descurc. habar nu am daca as putea sa ma descurc. nici nu cred ca imi e clar ce inseamna “a te descurca”. e sinonim cu a gasi orice solutie viabila pentru a avea din ce sa iti platesti intretinerea si lumina si eventual sa si iei ceva de mancare (sau, de ce nu, sa inceapa mama din nou sa iti trimita pachet ca in anii facultatii). e sinonim cu a-ti oferi timpul necesar sa iti dai seama ce vrei cu adevarat sa faci si timpul necesar pentru a gasi si cum sa faci asta?

retete? nu, absolut niciuna. e intr-un fel ca la bungee jumping: ori sari, ori ramai pe margine si privesti.

Be the first to like.

Like

Unlike