intre chemari si cautari
by bianca on Oct.20, 2010, under lausanne
un link primit astazi pe mail de la o buna prietena (http://whywewriteseries.wordpress.com/) mi-a readus in ganduri un subiect latent al meditatiei din ultimele zile: care e menirea in viata?
la 12 ani stiam absolut sigur ca tot ce imi doresc este sa scriu, scriam oricand, in orice conditii, cu foaia lipita de perete la lumina becurilor de pe strada (asta ca sa nu se prinda parintii ca de fapt pacalesc somnul), in timpul orelor la scoala, in afara orelor, ma sufocam fara foaie si stilou, le purtam mereu dupa mine ca nu cumva sa ma prinda fiorul cuvintelor departe de ele si sa il pierd.
aproape 20 de ani mai tarziu (19 daca e sa respectam matematica varstei) nu mai stiu nimic sigur. citesc multe pareri si povesti nascute din experienta personala despre cum sa iti gasesti chemarea, despre cum atunci cand simti ca nu mai vibreaza in tine sa iei un pic de distanta si sa ii dai timp sa renasca, despre cum in orice moment e posibil sa ai revelatia unei chemari absolut necunoscute tie pana in acel moment.
petrecandu-mi serile in micul studio din Lausanne ce imi tine loc de casa pentru vreo 6 luni ce se scurg agale, in timp ce imi aduceam propria contributie la o reteta de risotto, mi-am dat seama ca as putea sa fiu pasionata si de gatit. la fel cum sunt pasionata de scris, de fotografie si mai ales (si spre uimirea ultimelor luni) inainte de toate, de olarit. cel mai usor pe drumul implinirii este atunci cand stii fara prea mult chin pe drumul descoperirii, ce esti menit sa faci. cel mai incitant este cand pornesti pe lungul si intortocheatul drum al cautarii, cand strigi “am gasit” coplesit de fericire pentru ca peste un timp sa iti dai seama ca oprirea in dreptul unei pasiuni era doar o gara si nu statia finala. cel mai greu este atunci cand dupa o vreme de cautari incepi sa te intrebi: dar daca eu de fapt nu am nicio chemare cu adevarat? niciuna memorabila, niciuna care sa ma scoata din anonimatul multimii, niciuna care sa devina catalizator al zilelor si noptilor si in numele careia sa risti orice? dar daca ceea ce caut eu de fapt nu e o chemare, ci nevoia de a satisface orgoliul personal prin succesul unei chemari?
imi place sa dau Cezarului ce este al Cezarului. fiecarei pasiuni sansa de a-si atinge apogeul, orice ar insemna acest apogeu. si imi place sa cred ca daca pentru unii oameni chemarea e ceva absolut la indemana, pentru altii chemarea este sa se caute intreaga viata, sa invete despre ei in fiecare zi, chiar daca recunoasterea pentru implinirea chemarii lor ramane la nivel interior.
