Author Archive
de-a timpul
by bianca on Apr.12, 2012, under citadin
sunt multe zilele in care doar lucrurile de baza ce trebuie facute se aglomereaza si devine o provocare sa le tii pe toate in echilibru si la sfarsitul zilei, cand in sfarsit ai pus capul pe perna, sa nu navaleasca valul grijilor: am uitat de intretinere, iar nu am pus o masina la spalat si am uitat pana si de programarea la manichiura pe care o tot aman de zile bune.
peste toate cele ce se cer facute, se adauga straturi straturi de informatie ce se cere absorbita, de experiente pe care iti doresti sa le traiesti, de oameni cu care vrei sa imparti placerea unei povesti la un pahar de orice. si mai mult decat toate, dorinta transformata de multe ori in nevoie organica de a-ti urma visele, de a da o sansa unei pasiuni sa creasca, sa devina o parte din viata ta, acordandu-i o parte din timpul atat de limitat.
ca in orice altceva ce tine de viata noastra, nu exista retete. dar cu siguranta exista cateva ingrediente care ne pot ajuta sa ajungem mai aproape de ceea ce ne dorim. cel mai important la care ma pot gandi este modul in care ne raportam la timp. de prea multe ori lucrurile se intampla pur si simplu si te trezesti ca ziua a zburat fara sa stii unde, si nu doar ziua, ci saptamana sau luna. si senzatia este ca nu tu controlezi timpul, ci el te controleaza pe tine.
calitatea lui de a fi complet inelastic cere o analiza atenta a lucrurilor pe care le faci intr-o zi, o prioritizare, si inevitabil se ajunge si la niste renuntari. pentru mine este frustrant uneori sa asociez viata mea cu ideea de prioritizare (e ca si cum mi-as pierde libertatea), dar este si mai frustrant ca uitandu-ma in urma la sfarsitul unei saptamani , sa imi dau seama ca n-am reusit sa fac ceea ce imi doream, insa am reusit cumva sa scap printre degete ore bune.
adevarata libertate vine din capacitatea de a lua decizii asupra timpului meu, sa aleg constient cum il petrec. in aceeasi masura conteaza sa recunosc si apreciez lucrurile pe care le fac, sa ma bucur de ele si sa nu ma judec negativ prin prisma celor pe care nu le fac.
portelan
by bianca on Apr.06, 2012, under ceramica
in lumea ceramicii portelanul reprezinta un univers in sine, prin usa caruia patrunzi dupa ce ai reusit sa ridici vase din argila, dupa ce mainile au invatat cat de multa presiune e prea multa si cata nu e suficienta, dupa ce ai curatat toate instrumentele si roata luceste, pentru a nu-l contamina cu alte tipuri de lut.
bol ceai
portelanul nears are aproape fragilitatea cojii de ou si pentru a se usca fara fisuri pe fundul vasului ai asimilat lectia rabdarii, l-ai tinut sub plastic pentru a se obisnui cu forma vasului in care l-ai transformat, l-ai intors cu baza in sus, apoi din nou in jos, apoi din nou in sus, astfel incat umiditatea sa se distribuie uniform.
mai mult decat orice alta masa ceramica, portelanul are memorie. isi aminteste in timpul arderii daca l-ai deformat din greseala pe roata, isi aminteste daca nu l-ai framantat si comprimat suficient pe parcurs.
dincolo de toate provocarile pe care le ridica este cel mai fin dintre toate, translucid atunci cand peretii sunt suficient de subtiri, plin de eleganta si frumusete, nobil prin simplitate si finete. 
cu fiecare forma creata, cu fiecare vas ce ajunge la reciclat in loc de cuptor realizez iar si iar nemarginirea lumii ceramicii si sunt recunoscatoare pentru ca am sansa sa o descopar.
rabdare
by bianca on Mar.30, 2012, under ceramica
faurirea ceramicii dincolo de toata magia creatiei este in primul rand un cumul de lectii pe care le parcurg zi de zi. in 2 ani de olarit nu a fost zi in care sa nu le repet, in care sa nu trec prin noi si noi teste.
rabdarea. poate cea mai importanta dintre toate lectiile.
fiecare vas trece prin transformarea unei bucati de lut pe roata, uscare, finisare, ardere, decorare, glazurare si o noua ardere. nimic nu se petrece repede si simt trecerea fiecarei zile, pentru ca fiecare dintre ele reprezinta o noua etapa. asteptarea este mereu presarata cu emotii si nu de putine ori forma finala este o surpriza.
lectia rabdarii a inceput cu prima zi in care s-a facut livrarea rotii de olarit, intr-o vineri dupa-masa. am despachetat-o in graba, am montat-o si am conectat-o la priza si…nimic! doua zile mai tarziu, dupa nesomn si dureri de stomac, suruburi desfacute si stranse la loc, zeci de telefoane date, drumuri la electrician, roata se intorcea in atelier si am putut sa strig:” se invarte!” prinsa in euforia momentului, nu m-am oprit sa ma gandesc ca functiona pe modelul de alimentare american 
rabdarea isi cere tributul de fiecare data cand as vrea sa sar toti pasii si sa ajung la forma perfecta, cand imi propun sa pun cat mai repede vasele in cuptor si raman cu o toarta in mana, cand abia astept sa termin de glazurat si cate un vas imi aluneca din maini, se incarca prea tare de glazura si ma obliga sa il curat, sa il las din nou la uscat si sa il reglazurez, cand fac doar o toarta pentru fiecare vas si inevitabil se rupe, se usuca prea repede si trebuie sa fac iar si iar, pana sa fie totul gata.
de multe ori cand sunt aplecata deasupra ei si vreun vas ajunge in cosul de reciclat lut in loc sa isi primeasca locul de cinste pe raft, ma gandesc ca de fapt am ajuns sa fiu olar pentru toate lectiile pe care le am de invatat. ca nu transformarea argilei este scopul, ci transformarea mea.
1 an
by bianca on Mar.28, 2012, under citadin
1 an plin iti pare ca trece la fel de repede ca o luna. intorcandu-ma iar si iar cu gandul la blogul lasat sa se prafuiasca pe unul dintre rafturi m-am gandit mereu ca nu a trecut atat de mult de la ultimele cuvinte scrise.
a trecut 1 an, un drum de intoarcere din Lausanne in Bucuresti, alte calatorii, un atelier de ceramica ce a crescut incet dar sigur intr-o noua locatie, prietenii noi castigate si altele lasate uitarii, un revelion fara rezolutii scrise dar cu multe vise de implinit.
primul post dupa 1 an e timid, cuvintele au nevoie de exercitiu pentru a-si regasi vocea
un fel de revelatie
by bianca on Mar.17, 2011, under lausanne
povestind astazi cu o colega britanica mutata in Elvetia de 20 de ani, am putut pentru prima oara in ultimele 6 luni sa explic coerent de ce vreau sa plec din “paradisul” elvetian inapoi in… chinuita Romanie.
tara imi e precum orice alt membru al familiei. nu poti alege in ce tara sa te nasti. la fel cum niciunul dintre noi nu putem alege in ce familie venim pe lume. insa atunci cand vine momentul, poti alege ce fel de relatie sa ai cu familia ta. sau cu tara ta. iar la fel ca si cu familia, si tara ramane mereu o parte din tine. pe unii ii supara sau ii dezamageste si aleg sa o parasesca, indiferent daca o vor purta apoi legata de glezne sau ascunsa in ceata uitarii. altii aleg ca indiferent cat de mult ii supara, sa o accepte asa cum e, ca pe orice alt membru al familiei.
Romania este unul dintre ai mei. ma supar pe ea uneori, as vrea sa nu ii mai vorbesc, dar nu pot, la fel cum nu pot nici sa stau departe. si poate pot sa fac o diferenta in bine, oricat de mica.
se apropie
by bianca on Mar.16, 2011, under ceramica
nu pot spune cu exactitate ce ma atrage atat de mult la olarit. poate legatura cu pamantul, energia pe care o iau din el, sau linistea, calmul pe care mi le da roata ce se invarte in liniste in timp ce lutul aluneca ascultator intre palme, sau faptul ca posibilitatile de transformare a unei bucati de pamant sunt infinit. poate e bucuria absoluta pe care mi-o da atelierul sau provocarea de a descoperi mereu ceva nou.
acum cel mai puternic este dorul. pe masura ce trec zilele si se apropie momentul revenirii in micutul nostru atelier, dorul creste exponential. 
free hugs
by bianca on Mar.10, 2011, under lausanne
in fata garii, printre oameni grabiti, genti si bilete de tren, aseara se ofereau imbratisari gratuite. am trecut pe langa el si am ezitat. m-am intors, vorbea cu cineva despre conceptul “free hugs”, ne-am zambit larg si ne-am imbratisat indelung.
am zambit toata seara, continui sa zambesc si acum. e simplu, e gratuit, e plin de energie si garanteaza zambete, si totusi atat de multe sunt conditionarile, incat desi primul instinct poate fi “o, da”, majoritatea trec pe langa usor stingheri, usor ingrijorati ca nu cumva cel ce le ofera sa vina cu bratele intinse spre ei si sa fie un moment de penibil in public.
nu am curajul sa stau in mijlocul trotuarului cu o pancarda pe care scrie “free hugs”. am primit si oferit insa in cele 5 secunde mai multa caldura decat in 6 luni de viata la Lausanne. m-am intrebat toata seara ce pot eu sa ofer care sa aduca macar o parte din bucuria mea de aseara.
privesc oamenii in ochi si le zambesc. spun “sanatate” strainilor care stranuta langa mine.
lista nu e lunga, ba dimpotriva. majoritatea datilor am fie castile in urechi, fie ochii in vreo carte si lumea trece pe langa mine fara sa ii ofer sau sa primesc ceva. poate e normal in timpurile pe care le traim, din ce in ce mai rupti de necunoscutii din jurul nostru. poate doar devenim mai singuratici, mai speriati cand cineva, un strain oarecare, fara sa astepte nimic in schimb, intinde bratele si ne ofera o imbratisare.
sssstt…
by bianca on Feb.08, 2011, under lausanne
aveai senzatia ca urci. sau cel putin ca mergi pe drum drept. ar fi fost bine sa iti dai seama ca de fapt panta era usor inclinata in jos si pana sa iti dai seama ai coborat destul de mult si acum esti prea obosit sa urci inapoi.
nu conteaza ce nume poarta panta: viata profesionala, proiecte personale, relatii. fiecare alege.
desi am fost mereu constienta ca exista doua alegeri: sa te straduiesti sa iesi sau sa te asezi, sa te odihnesti, sa vezi ce e in jur si intre timp sa aduni energie, pana acum am ales de fiecare data prima varianta. sa lupt sa ies. sa imi imping limitele. si mai mult. si mai mult. n-ai ce sa cauti in vale, trebuie sa urci, sa te dezvolti, sa nu irosesti nicio zi din timpul si asa prea scurt.
schimbarea e singura constanta
am schimbat abordarea: m-am oprit din mers. doar pasii necesari, nimic in plus. m-am “tolanit” intre ore pe care le-am privit cu mainile sub cap cum se scurg, am savurat dulceata momentelor atat de rare in care…nimic. nici macar ganduri despre ce vei face mai departe, nici introspectii despre ce ai facut, nici planuri, nici concluzii, nici umblat prin fotografii, nici “inghitind” filme despre olarit, nici blog.
liniste… o liniste pe care o tragi peste tine cu voluptate. si fara grija ca nu vei mai vrea sa iesi de sub ea. fara sa mai fi incercat vreodata stii ca fiecare moment trebuie savurat pentru ca nu va dura mult pana te vei primi cu totul inapoi si vei urca panta.
nemiscat
by bianca on Jan.28, 2011, under lausanne
fiecare dintre stari e de dorit sa fie asumata. in mod normal as fi spus trebuie. dar una dintre credintele puternice pe care le am este ca nimic nu trebuie, ai intotdeauna o alegere de facut sau posibilitatea de a refuza, oricat de imposibil ar parea.
cel mai greu pentru mine este sa imi asum perioadele in care simt ca am intrat in pauza. zile in care totul in interior e cumva vascos si energia ajunge doar pentru a ajunge la capatul fiecarei zile. de cele mai multe ori in spatele acestor stari sta un motiv, dar uneori nu e nevoie sa il cauti, se va revela singur la timpul potrivit.
enough
by bianca on Jan.18, 2011, under lausanne
I am enough. I don’t need to be smarter, taller, fatter, thinner, more like this or more like that.
I am enough. I don’t need to say I like music that I do not like, that I read books that are not relevant for me just because everybody thinks I should.
I am enough. I don’t need to pretend I am not feeling what I feel. I don’t need to make myself look more tern or more vivid just to make the others feel better about themselves or myself.
I am enough. To be loved, to be appreciated, to give and receive. I am enough. To love myself before loving others to be able to love others.
I am the sum of all the good and not so good things and thoughts and experiences and dreams and hopes that live in me. I am not yet there to believe I am enough just as I am, no other adjustments. But as the journey continues I will be. Because I believe. And first of all I believe in me.
Brene Brown: The power of vulnerability
l
