bianca bardas

as vrea sa stiu. sa stiu tot ce se va intampla, ce e scris, ce urmeaza, ce mi se ascunde… sa ma asez cuminte cu genunchii asezati la piept si sa ascult povestea a ceea ce va veni. povestea despre oameni pe care inca nu i-am cunoscut, despre intamplari ce ma asteapta, despre ridicari si caderi… chiar si atunci cand curiozitatea este atat de puternica incat citesc dupa primele 50 de pagini ale unei carti, ultimele ei 50 de pagini, o savurez cu aceeasi placere sau poate chiar si mai intensa.

si totusi nu vreau sa stiu nimic. nu vreau sa imi citeasca nimeni viata, sa imi spuna cineva despre ce va veni si ce nu. atata vreme cat nu stiu nimic, totul e posibil. atata vreme cat nu stiu nimic, toata puterea este la mine sa fac si sa desfac, sa aleg si sa imbratisez consecinte.

cat din ceea ce as decide fara sa stiu ce urmeaza ar mai fi la fel? cate lucruri as face, as spune, as desface, daca as stii ca drumul trebuie sa ma duca neaparat intr-o anumita parte? cat din lectiile vietii mi le-as mai insusi cu aceeasi forta?

Like

Unlike

cerneala s-a mai dus de pe cer, s-au indulcit culorile aruncate pe dinafara, se accentueaza cele din interior, cu miros de vara, ignorand claxoane si ceata sporadica a diminetii.

inima bate in aritmic, cate o bataie grabita din cand in cand, predand o lectie pe care credeam ca o stiu, dar pe care din timp in timp o uit, o datorie pe care o am zilnic fata de mine de a nu uita ca timpul, timpul e acum, e singurul moment de care putem fi siguri, singurul fata de care suntem datori sa ii implinim menirea pana la capat.

numar ani, numar vise, numar promisiuni facute, promisiuni primite, promisiuni indeplinite si altele, prea multe, incalcate, numar batai de inima, fac un inventar al tuturor si ca de fiecare data ca simt ca incep sa ma indepartez de drum, imi aduc aminte ca azi e o noua zi, o zi perfecta pentru a reincepe ingrijirea viselor.

Like

Unlike

uneori (poate de prea multe ori) e mult mai usor sa visezi la viata ta decat sa o faci sa se intample. sa ramai asezat pe canapeaua din sufragerie si, in timp ce orele se scurg, sa visezi cum, daca ai avea o zi libera, te-ai trezi dimineata, ai iesi in oras sa iti bei cafeaua, ai cauta imagini pentru fotografiile tale pe strazi inundate de primavara, ai intra in atelier si ai da frau liber imaginetiei, ai face toate acele lucruri la care visezi seara, cand te asezi in pat. intre timp visele tale au consumat ore, la sfarsitul carora a ramas amorteala. si apoi iti gasesti o scuza: ca aveai nevoie de odihna, ca nu toate zilele sunt facute pentru a face efectiv ceva. si probabil nu te inseli prea tare. sau nu te-ai insela deloc daca la sfarsitul zilei nu ar aparea regretul orelor in care ai facut orice altceva decat ceea ce te visezi facand, personaj principal in propriul tau film.

uneori, desi ai timpul pe care ti-l doreai, desi ai soarele pe care il visai, desi ai reusit sa treci peste amorteala de la trezire in ciuda celo 10 ore de somn, tentatia de a te imagina facand lucrurile dorite, indepartand sau apropiind camera, e mult prea mare sa ti-o refuzi. probabil asa s-au nascut multe dintre romanele lumii.

si iar nu am fotografii noi…

Like

Unlike

care e motivul sa te ascunzi in spatele cetii sau ploii de afara, asteptand sa vina primavara cu soare si verde si albastru arunce peste tot ca sa vina si primavara in suflet?

daca nu ar mai exista toate motivele pe care le invocam cu evlavie in justificarea actiunilor sau lipsei actiunilor, atunci am fi nevoiti sa luam decizii constiente in legatura cu toate, atunci ar trebui sa iesim de dupa degetul ce ne ascunde, sa ne scuturam haina comoditatii si sa invatam responsabilitatea.

schimbarea e constanta, singura dintre ele. reactivitatea sau proactivitatea (cuvinte parca desprinse din manualele de business) se insusesc, una usor, alta mai greu. prima vine cu greutatea adaptarii si reajustarii, a doua vine cu greutatea efortului de a provoca singur anumite schimbari si de a-ti asuma riscul unor actiuni ce nu urmaresc firul batut al lucrurilor.

prima reactie atunci cand ma gandesc sa provoc si mai mult schimbarea este ca una asemanatoare cu renuntarea la un viciu: ai vrea sa o faci, stii ca e bine sa o faci, dar e al naibii de greu, efortul e covarsitor.

unele lucruri se pot schimba, altele trebuie acceptate asa cum sunt si sa alegi cum te raportezi la ele. unele parti din tine se pot modela usor, se pot slefui, dar vor ramane mereu la fel. altele insa… altele insa pot fi o explozie de transformari ce lumineaza noi si noi poteci ale labirintului interior.

ce voi face maine pentru primavara mea? voi primi lut nou in micul atelier. voi readuce bateria masinii la viata, sa vina primavara si pentru ea

Like

Unlike

cuvintele mai intra si ele din cand in cand in hibernare, odata cu elanul creativ coplesit de zapezile care mai apoase, care mai inghetate, oricum acoperite de noroi, negricioase, infiltrandu-se prin incaltarile ce nu mai au nici ele nervi sa se le reziste. parca nici feng shui-ul improvizat al casei nu mai face fata si indeamna tacut la adormirea simturilor.

sa asteptam deci sa treaca. iarna (de afara sau dinauntru, inca nu se stie), zloata, traficul aglomerat al sedintelor, al plecarilor inopinate, al treburilor de zi cu zi, al treburilor pe care le tot si tot aman, creand ambuteiaje in putinele ore de libere.

intre timp, desi ma chinui sa ma impotrivesc, incep sa numar sambetele rezolutiilor de an nou care deja intra pe calea intarzierilor

Like

Unlike

una dintre primele bariere (si poate cea mai puternica) de care ne lovim atunci cand dorinta de a implini vise (ce nu au legatura cu cariera) devine bomba cu ceas este cea a banilor. banii de la job te ajuta sa iti satisfaci nevoile din afara jobului. clar, bine stiut de catre toti, nu spun lucruri noi.

la fel ca atunci cand, inlocuind inocenta copilariei cu responsabilitatea adultului nu te mai poti gandi la bomboane fara sa te gandesti la asigurari medicale, dentist, rate si alte dari, se pare ca nu ne mai putem gandi la schimbari bruste de macaz in favoarea viselor adanc dospite fara sa incepem sa rationalizam intreg procesul: da, stau 9 ore la job, dar imi asigura banii sa imi platesc facturile macar si pana cand voi incepe sa fac ceva cu visul meu din ce traiesc daca imi dau demisia? sau din ce voi trai daca visul meu este sa imi caut scopul in viata, activitate complet nelucrativa? si daca imi dau demisia pentru ca stiu sigur ca ceea ce fac acum nu mai e in acord cu mine, dar nu gasesc nimic altceva? ce intervin aici? rationalul? compromisul? frica? spiritul de auto-conservare? toate la un loc?

in primii ani ai vietii mi se parea ceva complet…in afara oricarei posibilitati de indeplinire sa te duci in alta tara. distantele erau ceva incredibil ce necesitau un efort deosebit si anumite capacitati pentru a putea fi parcurse. cei 120 de km distanta de la Brasov pana la tara erau o distanta imensa. d’apoi sa te duci in tara altcuiva! undeva in clasa a 9-a am facut un lung drum cu autocarul pana in Olanda. a durat 3 zile (si cele 2 nopti dintre). mi-a schimbat cu totul perceptia asupra distantei. 120 de km parcursi intr-o ora jumatate au devenit echivalentul pauzei de 10 minute dintre orele de la scoala. unul dintre avantajele faptului ca m-am angajat in anul 2 de facultate a fost posibilitatea de a calatori. ajung la Viena cu avionul mai repede decat ajung la Brasov si cu siguranta ajung de 2 ori mai repede de la Bucuresti la Londra sau Paris sau Barcelona decat ajung la Timisoara. toata perceptia asupra distantelor s-a schimbat. sa stai…departe nu e ce-a fost odata a fost suficienta experienta primului drum cu autocarul, intarita de cea a primului drum cu avionul. a fost suficient un pas in necunoscut, ce a schimbat complet perspectiva. iar acum imi e greu sa empatizez cu mama sau orice persoana careia i se pare ciudat (a se citi: “Dar e departe!” sau “Ce sens are sa te duci pana acolo ptr 2 zile?”) sau pierdere de timp sa mergi de vineri seara pana duminica la pranz intr-un oras din afara tarii. sau intr-un oras din tara pentru care e nevoie de mai mult de 2 ore de calatorit. totul tine de perspectiva. si de curajul de a incerca si o alta abordare.

da, e una sa ti se schimbe relatia cu distantele terestre si sa te minunezi de cat de flexibil esti acum si alta sa spui: de acum incolo voi testa libertatea, sa vedem ce se intampla si cum ma va schimba. voi pune cu adevarat in practica vorba inteleapta: “un adult nu trebuie”. voi inchide calculatorul, imi voi strange lucrurile si ma voi oferi cu bratele deschise nescunoscutului, increzator ca voi reusi cumva sa ma descurc. habar nu am daca as putea sa ma descurc. nici nu cred ca imi e clar ce inseamna “a te descurca”. e sinonim cu a gasi orice solutie viabila pentru a avea din ce sa iti platesti intretinerea si lumina si eventual sa si iei ceva de mancare (sau, de ce nu, sa inceapa mama din nou sa iti trimita pachet ca in anii facultatii). e sinonim cu a-ti oferi timpul necesar sa iti dai seama ce vrei cu adevarat sa faci si timpul necesar pentru a gasi si cum sa faci asta?

retete? nu, absolut niciuna. e intr-un fel ca la bungee jumping: ori sari, ori ramai pe margine si privesti.

Like

Unlike

vorba bine cunoscuta “nu lasa pe maine ce poti face azi” cand vine vorba de scris pentru mine se aplica asa: daca lasi pe maine ce poti scrie azi, s-a dus inspiratia. de multe ori ramane ideea, dar haina de  cuvinte pe care ar fi imbracat-o nu va fi aceeasi. asa ca in zilele ce au trecut sub auspiciile nescrisului am ramas cu ideile. si momentul lor a fost inlocuit cu alte momente. din fericire nu intotdeauna clipa e pierduta pentru totdeauna.

spuneam cu ceva post-uri in urma ca frica a devenit sentimentul cel mai des intalnit, cel ce genereaza marea majoritate a actiunilor noastre. surpriza acestui inceput de an a fost ca poate exista si o parte buna in ea. un fel de frica pozitiva, care te impinge de la spate.

frica sa nu incep anul cu o stare de spirit negativa m-a ajutat sa imi amplasez un fel de cric sub moral, sa il impiedic sa se harjaie de pamant. frica de a nu trece nici o zi fara sa fac ceva pentru sufletul meu. frica de a nu ajunge sa promit lucruri pe care sa nu le infaptuiesc. toate sunt pentru mine frici pozitive. sa ii zice constiinta?

uneori as lenevi comod in interiorul meu fara sa imi pese de nimic. cred ca totusi frica de a nu ajunge sa nu mai pot iesi din starea aceea ma impinge sa asortez leneveala cu o carte, cu un pic de meditatie si lista poate sa continue. in felul acesta niciuna dintre partile eului nu simte frustrare.

de frica de a nu uita vreau sa incep un jurnal al expeditiei extraordinare incepute in luna octombrie prin teritoriile sensului in viata, expeditie ce mi-a adus doi oameni minunati in viata, un atelier, o calatorie (initiatica oare? ) la Tulcea si a transformat noaptea in leagan pentru vise in care dau viata lutului.

Like

Unlike

spre deosebire de multi copii, atunci cand, mica fiind, eram intrebata ce vreau sa fiu cand ma fac mare, nu stiam sa raspund. pentru ca nu stiam ce sa aleg. as fi vrut cel putin 50 de vieti intr-una, in care sa pot sa fiu si explorator si scriitor si sa lucrez in spitale din zone sarace sau sa fiu militant pentru drepturile omului sau jurnalist in zone de razboi. si lista poate sa continue intr-o insiruire de ipostaze in care mi-ar fi dorit sa fiu si stiam de pe atunci ca va veni o zi in care va trebui sa aleg.

alegerea s-a intamplat cumva fara mine, intr-o buna zi aveam un job, apoi altul, apoi altul. undeva pe parcurs alegerile au incetat sa fie constiente. apoi a inceput sa nu mai suficient sa am un job si sa se simta din ce in ce mai puternic nevoia gasirii acelei meserii care sa imi asigure nu evolutie in cariera, ci implinire, care sa faca sa vibreze corzile entuziasmului dimineata cand suna ceasul, care sa asigure nu doar mijloacele de trai pentru orele din afara jobului, ci sa dea sens intregii zile. sunt inca in cautare. am petrecut timp ce s-a adunat in ani incercand drumuri pe care le credeam intinzandu-se lungi si pline de realizari doar pentru a ma reintoarce in intersectia principala din care sa pornesc intr-o alta directie. proverbul spune ca nu conteaza destinatia, ci drumul pana la ea. si fiecare dintre drumurile inchise prin hatisul aplecarilor spre un domeniu sau altul m-au invatat cate ceva.

inclinatiile ce rodesc implinire sunt de multe ori ascunse in fata propriilor ochi. ai nevoie sa parcurgi drumuri lungi si obositoare pentru a te intoarce in acelasi loc in care sa realizezi ca de fapt erau acolo tot timpul. imi doresc sa mi se ridice valul de pe ochi si sa vad padurea de copaci.

Like

Unlike

una dintre marile provocari este sa iti dai seama ce fel de munca te implineste pe lumea aceasta, munca pe care facand-o sa dai si sa primesti maxim de impliniri si sa obtii, de ce nu, maxim de rezultate (limbaj de lemn, sunt prima care sa o recunoasca). fericiti sunt cei care isi gasesc chemarea inca de la inceput de drum! dar ce frumoasa e calatoria prin tine atunci cand nu treci totusi prin viata ca rata prin apa, ci construindu-te sau descoperindu-te incepi sa iti aliniezi structura interioara cu forma pe care o ia viata de zi cu zi.

cand am inceput sa lucrez, nu aveam nicio idee clara despre ce mi-as dori cu adevarat sa fac. si am ramas in acea stare de nestiinta pentru ceva ani, trecand de la un job la altul pentru ca aveam o chimie buna cu munca pe care o presupunea si nu pentru ca as fi descoperit calea, ci pentru ca ascultam doar de un instinct ce imi spunea da sau nu. o buna parte din timp am fost (mai corect fiind m-am lasat) prea saraca in timp pentru a medita cu adevarat la acest aspect si prea nestiutoare in ale propriei fiinte pentru a putea deschide cu adevarat ochii.

sunt fericita ca am inceput sa imi pun intrebari, ca nu ma multumesc cu un loc de munca (oricare ar fi el), ci ca incerc sa ajung in miezul meu, unde stiu ca se afla raspunsurile. sunt recunoscatoare ca mi se ridica incetul cu incetul valul conformitatii de pe ochi si pun in balanta valorile mele cu implinirea muncii, in oricare dintre formele ei.

imi caut in continuare sensul, pentru ca acelasi instinct care m-a ajutat de atatea ori, imi sopteste ca odata gasit, vor cadea cortinele rutinei si clasicul si sufocantul “trebuie sa muncesc” va fi inlocuit cu o forta incredibila ce pune in miscare motoare ale creativitatii nestiute.

si daca e sa vorbesc de recunostinta, sunt recunoscatoare oamenilor minunati pe care ii tot cunosc parcurgand drumul de la mine la mine. asta ca tot vine Anul Nou si nu am facut inca lista celor 20 de lucruri pentru care sunt recunoscatoare

Like

Unlike

in spatele unei multitudini de reactii pe care le avem se afla o alegere. nu e mereu constienta si ni se pare atat de normal sa reactionam intr-un anumit fel la un anumit stimul, incat nu se mai distinge acea fractiune de secunda cand de fapt decizi cum vei reactiona mai departe.

iar odata cadrul creat, incarcam cu propria proiectie realitatea celuilalt. ne-am certat, erai nervos/nervoasa cand te-am vazut ultima oara, deci orice forma de comunicare ulterioara (pana la un punct) se pune sub semnul nervozitatii respective, mai ales atunci cand comunicarea nu e fata in fata.

atat de multe sunt conditionarile carora suntem supusi incat doar incercarea de a gandi ca se poate si altfel e sufocanta si pare un obstacol teribil de greu de depasit. schimbarea este, nu in van, cel mai greu proces prin care trecem.  iar temelie gradului de dificultate ii sta frica. frica de orice: de schimbare in sine, de drumul necunoscut, de a te infrunta, de a accepta realitati interioare sau exterioare, de a te accepta asa cum esti, de a-ti accepta esecurile, de deciziile pe care ar trebui sa le iei din momentul in care constientizezi un adevar. dincolo de dragoste, ura, indiferenta, afectiune sau durere, frica s-ar putea sa fie motorul care pune in miscare lumea asa cum o stim.

Like

Unlike