confesiuni
intr-o lume paralela
by bianca on Dec.08, 2009, under meditativ
atunci cand in jurul meu se inghesuiau din toate partile doar discutii despre fotbal si parea ca preocuparea principala era sa se stabileasca echipa care ii inalta automat pe scara sociala pe suporteri, am inceput sa scriu, in acelasi cadru in care se exprimau parerile cu tenta asa zis sportiva, despre carti.
acum, cand preferinta sau non-preferinta pentru un anumit candidat politic a ajuns sa te defineasca, sa spuna lucruri importante despre caracterul, educatia si principiile unui om, am inceput sa caut pe internet despre oameni care isi umplu viata de frumusete, care scriu lucruri minunate, care fac fotografii incredibile, care organizeaza ateliere de recreere, care le povestesc altora despre ceea ce fac alti oameni.
mi-am imbogatit colectia de site-uri favorite cu descoperiri nesperate si neasteptate. am readus televizorul la tacerea in care ii sade atat de bine (imi amintesc cu placere de aceasta toamna cand nu am avut unul nici macar pe post de mobila). am aprins lumanari parfumate si ma gandesc la lucrurile care pentru mine nu fac ca acest an sa fie unul irosit si la lucrurile care imi plac cel mai mult pe lume si, de ce nu, si la cele care nu imi plac.
valea, nu muntele
by bianca on Dec.03, 2009, under meditativ
toata lumea isi doreste sa fie varful muntelui. fii valea, si vei fi cea mai roditoare. in vale se aduna in rauri izvoarele incepute in varf si infloreste viata, in vale se aduna lumea sa intemeieze asezari. nu, nu e ideea mea, am primit-o cadou de la Alexandra, asa ca multumesc 
in fiecare perioada a vietii avem de invatat cate o lectie. de prea multe ori nu ne dam seama nici cand e prea tarziu care a fost lectia. pentru mine e lectia modestiei in aceasta perioada. a modestiei in primul rand in fata vietii. si a reluarii locului de invatacel. si e o perioada buna, mai ales cand pentru a fi valea e nevoie sa arunci uscaturile, sa nivelezi un pic terenul si sa descoperi ce e rauri ajung la tine
nepotriviri
by bianca on Nov.27, 2009, under meditativ
stiu, fiecare zi e perfecta asa cum e. stiu fara sa fie nevoie sa imi folosesc rationalul pentru asta. la fel cum este o realitate absorbita in interior ca timpul este inestimabil si ca nu am voie sa il irosesc, sa ii ratacesc in uitare zilele ce nu se mai intorc. le port in mine convingeri, precum o a doua piele. traind aceste realitati interioare ma intalnesc cu zile pe care parcurgandu-le nu imi doresc decat sa treaca repede, cat mai repede, pentru ca mi se aseaza ca o mazga pe suflet ce imi face jilave visele, imi inglodeaza rece si ud orele si degetele ce se chinuie sa o curete nu au niciun efect.
cel mai simplu imi e sa ma imbrac cu haina lor incomoda si sa astept sa ia forma mea si sa treaca senzatia de discomfort sau sa sper ca nu devine si mai incomoda. dar odata imbracata, intinzand de ea, sa te lepezi apoi e mult mai greu. prefer sa stau dezgolita de haina zilelor si sa infrunt, cotrobaind dupa un sentiment concret de teama, frustrare sau neputinta pe care sa il scot la lumina, redandu-mi savoarea zilelor.
nu mintii
by bianca on Nov.24, 2009, under meditativ
de prea multe ori mintea este un dusman de temut. propria minte, pe care nu o poti opri, pe care nu am capacitatea sa o opresc din alergat decat pentru secunde. mintea care te controleaza, care iti pune cele mai mari bariere si naste sentimentul cel mai ingenunchetor al spiritului: frica.
cu toate ca suntem cu mult mai mult decat ceea ce gandim, ne-am obisnuit atat de tare sa acceptam efluviile fara de oprire ale gandirii ca pe ceva normal, incat e nevoie de daramarea unor munti de preconceptii pentru a vedea dincolo, pentru a intelege macar ca nu gandurile sunt cele care te controleaza, ci puterea este de fapt la tine in a controla gandurile. si ca in afara de ganduri e un intreg amalgam de forte, de trairi, un sine de care nu avem habar, pe care unii au sansa macar sa il intrezareasca, dar pe care multi nu il constientizeaza.
ma retrag in linistea mea in care vreau sa opresc gandurile si sa vad ce este dincolo de ele.
la voia destinului?
by bianca on Nov.06, 2009, under meditativ
se spune ca atunci cand iti pui dorinta potrivita intreg Universul comploteaza pentru ca dorinta ta sa se indeplineasca. si tot ce trebuie sa faci este sa iti formulezi cat mai exact cu putinta dorinta si apoi sa lasi Universul sa isi faca treaba pentru a o implini.
dorintele mele au avut cele mai felurite forme. de la foarte precise la foarte vagi, de la foarte ample la foarte simple. s-au implinit dorinte de care uitasem intre timp, iar pentru cele care nu s-au implinit ma gandesc ca exista un motiv pentru care lucrurile s-au petrecut asa, dar am incetat sa ma mai intreb de ce.
dupa dorinte la a caror implinire am visat cu ardoare, cu stomac strans si nopti nedormite si care devenite realitate s-au dovedit complet gresite am schimbat abordarea. de unde stiu eu ca imi doresc ce trebuie? de unde stiu eu ca pana la momentul in care se va indeplini dorinta va mai fi ce am nevoie? de unde stiu ca odata cu implinirea nu primesc de fapt un “pachet” mult mai mare de schimbari dureroase?
toata lumea (bine, poate nu chiar toata, dar din ce in ce mai multa lume) spune cate ceva despre echilibrul cu unviersul, despre karma, despre cum sa obtii echilibrul. imi fac si eu loc printre ei si spun: oare nu e suficient sa ai grija de sinele tau, sa iti ingrijesti spiritul si sa lasi Universul sa se preocupe de ce ai avea de fapt nevoie sa ti se intample?
prea mic, prea mare…
by bianca on Oct.25, 2009, under confesiuni
se intampla uneori ca o anumita forma (nu conteaza de este lucru, sentiment, relatie sau blog), in care te simteai asezat comfortabil si atat de bine reprezentat, fara vreun fel de preaviz sa nu te mai…incapa. ca a intrat la apa sau ca te-ai schimbat tu, ca la o anumita intersectie alegerea ta a fost alta decat de obicei si ti s-a schimbat nu doar macazul, dar si ecartamentul si ceea ce stiai precum propriul buzunar si iti producea bucurie si regasire de fiecare data, inceteaza sa mai fie asa cum il credeai pentru totdeauna.
te uiti surprins la ieri, te uiti surprins la azi si urmaresti cu degetul fiecare rand de pe pagina fiecarei ore, incercand sa intelegi ce s-a intamplat cu tine si totusi fara tine. sau poate explicatia ar trebui cautata cu luni in urma? pentru ca e totusi greu de conceput cum ceva-ul meu poate sa inceteze a mai fi al meu si eu nici macar sa nu fiu avertizat?
unele lucruri (multe chiar dintre ele) e bine sa incerci sa le patrunzi, sa le inhalezi esenta. pentru altele insa intrebarea “de ce?” nu face decat sa deschida un mic (sau mare, de ce nu) vortex in care esti absorbit cu fiecare esec de a-ti raspunde si cu fiecare noua determinare de a intelege. iar cand intelegerea si acceptarea nu merg mana in mana…
si totusi nu imi propun sa vorbesc despre relatii in care fara alt avertisment nu te mai regasesti, nici despre joburi in care dintr-o data nu iti mai gasesti sensul nici despre oricare dintre lucrurile mari (sa zicem) pe care le experimentam.
tema e mult mai simpla: blogul. cand l-am inceput imi era firesc sa fie asa, o singura mare categorie in care sa fac si sa desfac castele de nisip. acum cred ca…mi-a ramas mic. ca as vrea si un buzunar pentru carti si un album pentru fotografie si un carnetel pentru nimicurile zilnice. si cum se spune ca planurile scrise au cu 40% mai multe sanse sa se indeplineasca, iata, imi scriu: e timpul sa iti creasca ramuri.
ma repet
by bianca on Oct.22, 2009, under confesiuni
am niste teme recurente, ca niste mantre ce se tot repeta. probabil ca ar trebui sa invat ceva din ele. ca daca se repeta inseamna ca degeaba le parcurg? sau ca degeaba le parcurg atata vreme cat nu fac ceva concret in privinta subiectelor acelor teme?
tema de acum e legata de timp. mare subiect. scurt post.
timpul pe care unii dintre prietenii mei isi doresc sa il opreasca (si probabil nu doar ei). pe care altii il simt ca se comprima si ca azi e luni, maine e vineri si in 2 saptamani ajungi de la Paste la Craciun si juri cu mana pe inima ca nu stii unde s-a dus. timpul care se repeta sub forma unei noi zile doar pentru unii dintre noi si totusi nu ne consideram norocosi.
dar ziceam ca post-ul e scurt. de oprit nu il putem opri. de comprimat zau de stiu daca e adevarat (desi eu una cred ca da). de irosit il irosim. si totusi, constienti fiind, in multe dintre zile doar ne plangem si nu facem nimic concret. asa de greu sa fie?
vand vise
by bianca on Oct.22, 2009, under confesiuni
vand vise. am o taraba frumos ornata, asortata in culorile tuturor dorintelor pe care le-am zamislit, chiar si ale celor pe care le-am uitat odata cu trecerea timpului.
mi-am asezat taraba in mijlocul sufletului si imi strig marfa. ma ademenesc sa vad ce vise noi mai sunt, ce dorinte noi au mai prins contur, sa aleg in ce ma voi invalui in fiecare noua zi. as vrea sa pot sa ma laud ca ii cercetez marfa in fiecare zi. dar nu e asa.
duc cu mine regretul zilelor in care nu trec pe la taraba de vise. stiu ca sunt unele sunt acolo doar pentru o zi, ca daca nu le descopar bogatia atunci, ele se intorc de unde au venit si ma urmareste regretul celor irosite.
visele noi imi sunt la fel de dragi ca si cele pe care le tin insiruite de ani de zile. fiecare dintre ele are nevoie de aceeasi grija sa creasca si sa isi urmeze destinul. multe dintre destinele lor ar fi putut fi altele. multe dintre ele inca nu si-au gasit implinirea, caci visele sunt tot acolo, pe taraba, chiar daca eu le-am descoperit deja sau nu.
as putea sa vand vise si altora. sa vand povesti despre o viata imaginata oamenilor pe langa care trec zi de zi. sau caselor in fata carora ma opresc sa le ascult istoria familiilor gazduite intre pereti, a viselor pastrate cu sfintenie.
imi place taraba mea de vise. si imi place sa aduc mereu marfa proaspata. cine stie ce chilipir se va transforma intr-o zi in implinirea unei vieti?
nerabdare
by bianca on Oct.07, 2009, under confesiuni
am o nerabdare…
as lua-o la fuga inaintea timpului sa imi ajung mai repede la vise. le simt vibratia, le vad conturul proiectat pe interiorul pleoapelor, le miros aroma parguita.
as lua-o la fuga inaintea mea sa ajung mai repede la mine, nerabdatoare sa traiesc si mai mult visele pe care le plasmuiesc si apoi le iau la pas, marunt, asezat, ca omul ce se plimba prin gradina inflorita, cu implinirea de mana, ca fiecare planta a fost sadita de el.
as lua-o la fuga prin mine, sa ma parcurg de la un capat la altul, sa multumesc si sa rad fiecarei batai de inima, fiecarui gand care nu se mai lasa strivit de teama ca ar putea iesi din cocon.
si totusi nu ma grabesc. inspir prin toti porii fiecare clipa si ma scald in bucuria de a o fi primit.
pas cu pas
by bianca on Oct.01, 2009, under confesiuni
imi place sa cred ca fiecare situatie este perfecta asa cum este. chiar si atunci cand este incarcata de dezamagiri, chiar si atunci cand te copleseste intrebarea “de ce?” sau cand incerci sa deslusesti prin tesatura de evenimente ce te inconjoara un sens care nu se vrea deslusit.
experienta “de viata” a capatat sensuri noi in ultimul timp. este cea care imi transmite ca fiecare eveniment din viata face posibil alte si alte evenimente ulterioare si ca, desi nu din toate ai ceva de invatat, toate sunt bucati de “pavaj” care se aseaza pentru a se construi drumul.
atunci cand doare, atunci cand se frange, atunci cand se destrama, atunci refuz sa fiu prizoniera unui “de ce” inutil si fara de sens. atunci aleg sa cred, sa sper, sa prind cu coada ochiului macar o farama din ceea ce va urma. si sa zambesc.
