bianca bardas

how big do you dare to dream?

there is no one else here but you, facing the present, facing the future. the eyes close. the dream starts its journey. where does it end and where do you put an end to it? do you know, are you aware of all the barriers, unseen, unspoken of, that lay in the deepest corners of your being? are you afraid of challenging the boundaries of your imagination? or are you afraid even the dream could fail?

what would happen if you would let everything aside and just explode inside in infinite possibilities, in infinite and absolute freedom of being?

do you dare? it is alright, no one can see you, you are all alone behind the eyelashes. just dare…

Be the first to like.

Like

Unlike

sometimes, without making the slightest move, you are able to take such a big step

Be the first to like.

Like

Unlike

sunt multe intrebarile ale caror raspunsuri se lasa greu descoperite, asta daca vom putea sa le aflam vreodata. nu inseamna ca vom inceta sa le cautam.

dar printre misterele acestei lumi alegerea pantofilor cu tocuri cui, vizibil incomozi, in care femeile se chinuie sa mearga, afara fiind sub zero grade si o pojghita subtire de gheata pe trotuare, pentru mine este unul fara sanse mari de a fi elucidat. i se alatura misterul ce sta in spatele alegerii balerinilor incaltati pe piciorul gol atunci cand afara ninge si in partea de sus domnisoara poarta o geaca voluminoasa si e bine infasurata in fular, in timp ce vara, 30 de grade, cizmele sunt la putere

Be the first to like.

Like

Unlike

atunci cand trec zilele peste ganduri, peste cuvinte, cea de-a doua venire a lor la viata nu va mai fi la fel.

nu mai simt nevoia sa ma opresc asupra fiecaruia dintre cele ce fac un loc acasa. ca in orice relatie, intre om si locul in care isi duce zilele trebuie sa existe chimie, sa te umple de bucurie cand ii treci granita, sa il porti sub piele atunci cand esti departe. iar chimia, energia dintre doua…entitati, pentru mine nu are nevoie de foarte multe explicatii. nu simt nevoia sa vorbesc despre ea, simt nevoia sa o traiesc.

iar daca prietenii vechi si incercati raman mereu acolo unde le este locul, indiferent unde te poarta viata, oamenii…oamenii pot face o casa sa fie acasa. acei oameni pe care desi ii vezi doar a doua oara in viata se lumineaza de bucurie cand te vad si fara prea multe introduceri te includ in programul lor. acei oameni care iti trimit un sms inainte ca avionul sa decoleze pentru o vizita de wend acasa ca te asteapta cu drag inapoi, acei oameni cu care relatia nu a trecut prin focuri si nu s-a calit si totusi ii simti acolo, ei sunt cumva sarea si piperul multor zile.

pe masura ce ma gandesc mai mult, ce incerc sa analizez mai mult imi dau seama ca pana la urma e vorba de energie. energia ta, energia locului, chimia dintre tine si oras, felul in care strazile stiu sa iti vorbeasca, povestile pe care ti le dezvaluie cladirile, rostul pe care te gazduiesc sa ti-l gasesti. acasa nu are legatura cu prezenta sau absenta prietenilor din acel loc, ci cu prezenta sau absenta ta.

Be the first to like.

Like

Unlike

ce te face sa apartii unui loc?

limba? prietenii? familiaritatea locurilor? obisnuinta? energia locului? obiceiurile normate sau nu? cate un pic din fiecare? incerc de cateva zile sa aleg acel element decisiv care face o casa si orasul ce o gazduieste sa fie acasa.

limba, atunci cand nu e nativa, poate deveni un factor blocant. poate ai invatat-o si comunici cu usurinta cu lumea, orasul nu mai e o fortareata cu semne necunoscute pe pereti, oamenii nu par a latra, dar in multe cazuri iti poate bloca accesul la cultura, la subtilitatile teatrului, ale cuvantului scris. Daca o vorbesti nu trage decisiv in balanta integrarii, dar daca nu…te alieneaza.

prietenii? imi place sa cred ca daca sunt prieteni adevarati ii iei cu tine in suflet, in ganduri, oriunde te duci. iar minunatul secol al comunicarii fara bariere prin cate si mai cate mijloace cu siguranta isi aduce aportul pentru ca relatiile de prietenie sa nu sufere major din motive de distanta. absenta momentelor petrecute cu ei poate fi insa o piatra grea de moara. golul pe care il simti cand desi cu gandul te bucuri alaturi de ei, tu esti intr-o parte, iar ei petrec timp impreuna in alta parte. comfortul pe care ti-l da faptul ca acasa fiind, oricand ii poti suna, indiferent de ora, si ei vor fi aproape. mmm…cu siguranta despre prieteni, prezenta, absenta si insemnatatea lor un blog nu ar fi suficient… dar prieteni iti faci si pe meleaguri noi. mai greu, e adevarat si asta cred ca dincolo de tipicul oamenilor are legatura cu inaintarea in varsta: pe masura ce trece timpul suntem tot mai putini dispusi sa facem loc unei persoane cu care nu avem trecut comun, care nu a dovedit ca e demna de incredere si in plus pentru multi nivelul de confort este deja atins iar un prieten in plus nu face decat sa ocupe un timp pe care nu il mai au.

familiaritatea locurilor… nu orasul sau sistemul de transport cred ca au o prea mare relevanta in a te simti acasa sau nu. mai degraba acele locuri unice, cu farmecul lor irepetabil: micutul magazin de haine hippie unde designerita le si croieste si le si vinde, cafeneaua aceea, cu masa de la geam si un anumit scaun, mirosul de la targurile de produse traditionale, istoria pe care o ai cu fiecare loc drag.

obisnuinta…boala grea te poti obisnui cu orice, chiar daca iti place sau nu, chiar daca…orice. nu e musai sa accepti de fiecare data, dar de obisnuit ne obisnuim cu totii, uneori atat de mult incat uitam ca la inceput ne deranja, ca la inceput am fi pornit la lupta impotriva. lipsa obisnuintei se face resimtita la inceput. apoi…te cam obisnuiesti

to be continued…

Be the first to like.

Like

Unlike

cate dintre trairile care mocnesc in noi, sub haina de cenusa a replicilor nespuse, a faptelor nesavarsite, a furiei pentru liberul arbitru furat sunt de fapt lupta sinelui cu sinele ce nu vrea sa isi acorde iertare?

iertare pentru ca nu a putut rosti, pentru ca nu a putut duce la bun sfarsit ceva la un anumit moment in timp, pentru ca s-a lasat influentat sau dominat si nu a actionat asa cum de fapt dicta sufletul.

cate din iertarile cu care ne simtim datori pentru a putea merge cu sufletul eliberat mai departe ascund de fapt nevoia de a te ierta pe tine? poti oare sa te privesti in ochi si sa te simti eliberat iertand pe cineva, daca nu incepi cu tine?

se aplica aceeasi regula ca si in iubire: iubesti cu adevarat, daruindu-te cu totul fara sa te pierzi pentru o clipa atunci cand la baza sta iubirea pentru tine. un concept cu care e greu sa te obisnuiesti, caci ai lupta cu toate armele sa convingi ca iti iubesti jumatatea insa o simpla intrebare: “dar pe tine te iubesti la fel de mult?” ridica argumente la care nici macar nu te gandeai pentru a justifica de ce nu se pune problema de iubire in relatia cu ta cu tine

pentru cati dintre noi iubirea si iertarea sinelui dau un sentiment de discomfort in locul unuia de implinire? de ce putem sa fim cei mai mari sustinatori ai celor dragi, minunadu-ne cum de nu vad in ei tot timpul sau la fel de puternic lucrurile frumoase pe care le vedem noi si in acelasi timp cei mai aspri judecatori ai propriului eu, neincrezatori atunci cand cei dragi la randul lor incearca sa ne puna in lumina lucrurile minunate pe care le purtam in interior.

Be the first to like.

Like

Unlike

da-mi ingrijorarile si toate cutele de pe frunte, le ascund printre zamislirile in vorbe alte clipelor ce inca nu s-au nascut, cuvinte intortocheate aruncate printre dimineti in care ceasul suna si gresia rece iti da fior de apa de izvor si trebuie sa te concentrezi un pic, sa te incrunti si apoi le auzi ciripind in ureche, ca si cum ai tine langa timpan un con de brad si prin el s-ar auzi padurea, la fel cum prin scoici se aude marea careia ii duci dorul chiar si atunci cand pe plaja au mai ramas doar cativa caini, mereu cativa caini rataciti printre valuri de nisip, prea infrigurati sa mai plece si cum ar putea cand i-au tintuit amintirea atator trupuri abandondate fierbintelii, atatea soapte printre care si ale noastre marcate de urma pasilor, a venirilor si a plecarilor, in diminetile acelea in care poti auzi orice iti doresti liberat de fantasma viselor, liber sa alegi, liber sa incepi sau sa sfarsesti, liber sa fii orice, in diminetile acelea am sa iti topesc orice cuta de pe frunte si am sa te dau inapoi zilei sa tasnesti spre orice, sa tasnesti spre mine

Be the first to like.

Like

Unlike

un link primit astazi pe mail de la o buna prietena (http://whywewriteseries.wordpress.com/) mi-a readus in ganduri un subiect latent al meditatiei din ultimele zile: care e menirea in viata?

la 12 ani stiam absolut sigur ca tot ce imi doresc este sa scriu, scriam oricand, in orice conditii, cu foaia lipita de perete la lumina becurilor de pe strada (asta ca sa nu se prinda parintii ca de fapt pacalesc somnul), in timpul orelor la scoala, in afara orelor, ma sufocam fara foaie si stilou, le purtam mereu dupa mine ca nu cumva sa ma prinda fiorul cuvintelor departe de ele si sa il pierd.

aproape 20 de ani mai tarziu (19 daca e sa respectam matematica varstei) nu mai stiu nimic sigur. citesc multe pareri si povesti nascute din experienta personala despre cum sa iti gasesti chemarea, despre cum atunci cand simti ca nu mai vibreaza in tine sa iei un pic de distanta si sa ii dai timp sa renasca, despre cum in orice moment e posibil sa ai revelatia unei chemari absolut necunoscute tie pana in acel moment.

petrecandu-mi serile in micul studio din Lausanne ce imi tine loc de casa pentru vreo 6 luni ce se scurg agale, in timp ce imi aduceam propria contributie la o reteta de risotto, mi-am dat seama ca as putea sa fiu pasionata si de gatit. la fel cum sunt pasionata de scris, de fotografie si mai ales (si spre uimirea ultimelor luni) inainte de toate, de olarit. cel mai usor pe drumul implinirii este atunci cand stii fara prea mult chin pe drumul descoperirii, ce esti menit sa faci. cel mai incitant este cand pornesti pe lungul si intortocheatul drum al cautarii, cand strigi “am gasit” coplesit de fericire pentru ca peste un timp sa iti dai seama ca oprirea in dreptul unei pasiuni era doar o gara si nu statia finala. cel mai greu este atunci cand dupa o vreme de cautari incepi sa te intrebi: dar daca eu de fapt nu am nicio chemare cu adevarat? niciuna memorabila, niciuna care sa ma scoata din anonimatul multimii, niciuna care sa devina catalizator al zilelor si noptilor si in numele careia sa risti orice? dar daca ceea ce caut eu de fapt nu e o chemare, ci nevoia de a satisface orgoliul personal prin succesul unei chemari?

imi place sa dau Cezarului ce este al Cezarului. fiecarei pasiuni sansa de a-si atinge apogeul, orice ar insemna acest apogeu. si imi place sa cred ca daca pentru unii oameni chemarea e ceva absolut la indemana, pentru altii chemarea este sa se caute intreaga viata, sa invete despre ei in fiecare zi, chiar daca recunoasterea pentru implinirea chemarii lor ramane la nivel interior.

Be the first to like.

Like

Unlike

cand e liniste, cand casa e goala si telefonul nu suna, cand nu ai interfon care sa faca legatura cu lumea de afara si singurul mod in care cineva iti poate trece pragul este daca te suna sa anunte ca e jos, cand poti sa alegi intre singuratate si o poveste asortata cu o bere in oras, cand nu masoara nimeni trecerea timpului pentru ca nu ai cumparat un ceas, cand rezisti tentatiei de a pune tu mana pe telefon sau orice alta forma de comunicare pentru a ajunge la ceilati, atunci, daca astepti un pic…daca te opresti un pic…atunci incep cu adevarat gandurile sa se izbeasca de poarta constientului, atunci vine timpul sa apleci urechea sa asculti ecourile zilelor si noptilor lasate in umbra mondenului, reduse la tacere de muzica din casti, de randurile din carti, de prezentul concret, cu scartait de roti, cu oameni grabiti, cu oameni prezenti in afara ta.

acum e liniste in afara mea.

Be the first to like.

Like

Unlike

unele schimbari vin pe neasteptate, fara sa se faca anuntate, fara sa iti dea timp sa te pregatesti. altele insa bat politicos la usa vietii tale si asteapta fie sa fie invitate inauntru, fie sa fie poftite sa plece. cand decizia este la tine nu mai poti da vina pe destin ca te-a pus in fata faptului implinit si sa pregatesti pentru toate ascunzisurile cu care vin este o sarcina directa.

schimbarea mea vine cu 6 luni pe malul lacului Leman, cu cea mai mica dintre casele in care am trait vreodata, cu o tara cu multe reguli si multe diferente fata de acasa, cu emotia descoperirii si dorul de casa, cu multe schimbari ascunse in alte schimbari, un fel de papusa ruseasca din care in fiecare zi mai scot inca una.

cele 18 lungi zile s-au incheiat intr-o vineri, 18 zile in care nu am simtit mutarea decat prin prisma dorului, a camarutei de hotel si a multitudinii de programe in franceza si germana. trairile s-au suspendat in asteptarea momentului in care nu voi mai spune seara: gata, ma duc la hotel, ci gata, ma duc la mine acasa.

asezata in fotoliul din balconasul ce imi serveste si de salon incep sa simt, incep sa ajunga la mine vibratiile orasului, incep sa caut lectiile care se ascund in spatele alegerii facute.  m-am asteptat cuminte pana acum, m-am asteptat sa inceapa sa mi se aseze zilele si noptile.

abia acum incepe…

Be the first to like.

Like

Unlike