despre apartenenta – partea 1
by bianca on Nov.11, 2010, under lausanne
ce te face sa apartii unui loc?
limba? prietenii? familiaritatea locurilor? obisnuinta? energia locului? obiceiurile normate sau nu? cate un pic din fiecare? incerc de cateva zile sa aleg acel element decisiv care face o casa si orasul ce o gazduieste sa fie acasa.
limba, atunci cand nu e nativa, poate deveni un factor blocant. poate ai invatat-o si comunici cu usurinta cu lumea, orasul nu mai e o fortareata cu semne necunoscute pe pereti, oamenii nu par a latra, dar in multe cazuri iti poate bloca accesul la cultura, la subtilitatile teatrului, ale cuvantului scris. Daca o vorbesti nu trage decisiv in balanta integrarii, dar daca nu…te alieneaza.
prietenii? imi place sa cred ca daca sunt prieteni adevarati ii iei cu tine in suflet, in ganduri, oriunde te duci. iar minunatul secol al comunicarii fara bariere prin cate si mai cate mijloace cu siguranta isi aduce aportul pentru ca relatiile de prietenie sa nu sufere major din motive de distanta. absenta momentelor petrecute cu ei poate fi insa o piatra grea de moara. golul pe care il simti cand desi cu gandul te bucuri alaturi de ei, tu esti intr-o parte, iar ei petrec timp impreuna in alta parte. comfortul pe care ti-l da faptul ca acasa fiind, oricand ii poti suna, indiferent de ora, si ei vor fi aproape. mmm…cu siguranta despre prieteni, prezenta, absenta si insemnatatea lor un blog nu ar fi suficient… dar prieteni iti faci si pe meleaguri noi. mai greu, e adevarat si asta cred ca dincolo de tipicul oamenilor are legatura cu inaintarea in varsta: pe masura ce trece timpul suntem tot mai putini dispusi sa facem loc unei persoane cu care nu avem trecut comun, care nu a dovedit ca e demna de incredere si in plus pentru multi nivelul de confort este deja atins iar un prieten in plus nu face decat sa ocupe un timp pe care nu il mai au.
familiaritatea locurilor… nu orasul sau sistemul de transport cred ca au o prea mare relevanta in a te simti acasa sau nu. mai degraba acele locuri unice, cu farmecul lor irepetabil: micutul magazin de haine hippie unde designerita le si croieste si le si vinde, cafeneaua aceea, cu masa de la geam si un anumit scaun, mirosul de la targurile de produse traditionale, istoria pe care o ai cu fiecare loc drag.
obisnuinta…boala grea 
te poti obisnui cu orice, chiar daca iti place sau nu, chiar daca…orice. nu e musai sa accepti de fiecare data, dar de obisnuit ne obisnuim cu totii, uneori atat de mult incat uitam ca la inceput ne deranja, ca la inceput am fi pornit la lupta impotriva. lipsa obisnuintei se face resimtita la inceput. apoi…te cam obisnuiesti
to be continued…
tu cu tine
by bianca on Oct.25, 2010, under lausanne
cate dintre trairile care mocnesc in noi, sub haina de cenusa a replicilor nespuse, a faptelor nesavarsite, a furiei pentru liberul arbitru furat sunt de fapt lupta sinelui cu sinele ce nu vrea sa isi acorde iertare? 
iertare pentru ca nu a putut rosti, pentru ca nu a putut duce la bun sfarsit ceva la un anumit moment in timp, pentru ca s-a lasat influentat sau dominat si nu a actionat asa cum de fapt dicta sufletul.
cate din iertarile cu care ne simtim datori pentru a putea merge cu sufletul eliberat mai departe ascund de fapt nevoia de a te ierta pe tine? poti oare sa te privesti in ochi si sa te simti eliberat iertand pe cineva, daca nu incepi cu tine?
se aplica aceeasi regula ca si in iubire: iubesti cu adevarat, daruindu-te cu totul fara sa te pierzi pentru o clipa atunci cand la baza sta iubirea pentru tine. un concept cu care e greu sa te obisnuiesti, caci ai lupta cu toate armele sa convingi ca iti iubesti jumatatea insa o simpla intrebare: “dar pe tine te iubesti la fel de mult?” ridica argumente la care nici macar nu te gandeai pentru a justifica de ce nu se pune problema de iubire in relatia cu ta cu tine
pentru cati dintre noi iubirea si iertarea sinelui dau un sentiment de discomfort in locul unuia de implinire? de ce putem sa fim cei mai mari sustinatori ai celor dragi, minunadu-ne cum de nu vad in ei tot timpul sau la fel de puternic lucrurile frumoase pe care le vedem noi si in acelasi timp cei mai aspri judecatori ai propriului eu, neincrezatori atunci cand cei dragi la randul lor incearca sa ne puna in lumina lucrurile minunate pe care le purtam in interior.
hai…
by bianca on Oct.20, 2010, under lausanne
da-mi ingrijorarile si toate cutele de pe frunte, le ascund printre zamislirile in vorbe alte clipelor ce inca nu s-au nascut, cuvinte intortocheate aruncate printre dimineti in care ceasul suna si gresia rece iti da fior de apa de izvor si trebuie sa te concentrezi un pic, sa te incrunti si apoi le auzi ciripind in ureche, ca si cum ai tine langa timpan un con de brad si prin el s-ar auzi padurea, la fel cum prin scoici se aude marea careia ii duci dorul chiar si atunci cand pe plaja au mai ramas doar cativa caini, mereu cativa caini rataciti printre valuri de nisip, prea infrigurati sa mai plece si cum ar putea cand i-au tintuit amintirea atator trupuri abandondate fierbintelii, atatea soapte printre care si ale noastre marcate de urma pasilor, a venirilor si a plecarilor, in diminetile acelea in care poti auzi orice iti doresti liberat de fantasma viselor, liber sa alegi, liber sa incepi sau sa sfarsesti, liber sa fii orice, in diminetile acelea am sa iti topesc orice cuta de pe frunte si am sa te dau inapoi zilei sa tasnesti spre orice, sa tasnesti spre mine
intre chemari si cautari
by bianca on Oct.20, 2010, under lausanne
un link primit astazi pe mail de la o buna prietena (http://whywewriteseries.wordpress.com/) mi-a readus in ganduri un subiect latent al meditatiei din ultimele zile: care e menirea in viata?
la 12 ani stiam absolut sigur ca tot ce imi doresc este sa scriu, scriam oricand, in orice conditii, cu foaia lipita de perete la lumina becurilor de pe strada (asta ca sa nu se prinda parintii ca de fapt pacalesc somnul), in timpul orelor la scoala, in afara orelor, ma sufocam fara foaie si stilou, le purtam mereu dupa mine ca nu cumva sa ma prinda fiorul cuvintelor departe de ele si sa il pierd.
aproape 20 de ani mai tarziu (19 daca e sa respectam matematica varstei) nu mai stiu nimic sigur. citesc multe pareri si povesti nascute din experienta personala despre cum sa iti gasesti chemarea, despre cum atunci cand simti ca nu mai vibreaza in tine sa iei un pic de distanta si sa ii dai timp sa renasca, despre cum in orice moment e posibil sa ai revelatia unei chemari absolut necunoscute tie pana in acel moment.
petrecandu-mi serile in micul studio din Lausanne ce imi tine loc de casa pentru vreo 6 luni ce se scurg agale, in timp ce imi aduceam propria contributie la o reteta de risotto, mi-am dat seama ca as putea sa fiu pasionata si de gatit. la fel cum sunt pasionata de scris, de fotografie si mai ales (si spre uimirea ultimelor luni) inainte de toate, de olarit. cel mai usor pe drumul implinirii este atunci cand stii fara prea mult chin pe drumul descoperirii, ce esti menit sa faci. cel mai incitant este cand pornesti pe lungul si intortocheatul drum al cautarii, cand strigi “am gasit” coplesit de fericire pentru ca peste un timp sa iti dai seama ca oprirea in dreptul unei pasiuni era doar o gara si nu statia finala. cel mai greu este atunci cand dupa o vreme de cautari incepi sa te intrebi: dar daca eu de fapt nu am nicio chemare cu adevarat? niciuna memorabila, niciuna care sa ma scoata din anonimatul multimii, niciuna care sa devina catalizator al zilelor si noptilor si in numele careia sa risti orice? dar daca ceea ce caut eu de fapt nu e o chemare, ci nevoia de a satisface orgoliul personal prin succesul unei chemari?
imi place sa dau Cezarului ce este al Cezarului. fiecarei pasiuni sansa de a-si atinge apogeul, orice ar insemna acest apogeu. si imi place sa cred ca daca pentru unii oameni chemarea e ceva absolut la indemana, pentru altii chemarea este sa se caute intreaga viata, sa invete despre ei in fiecare zi, chiar daca recunoasterea pentru implinirea chemarii lor ramane la nivel interior.
miez de noapte
by bianca on Oct.02, 2010, under lausanne
cand e liniste, cand casa e goala si telefonul nu suna, cand nu ai interfon care sa faca legatura cu lumea de afara si singurul mod in care cineva iti poate trece pragul este daca te suna sa anunte ca e jos, cand poti sa alegi intre singuratate si o poveste asortata cu o bere in oras, cand nu masoara nimeni trecerea timpului pentru ca nu ai cumparat un ceas, cand rezisti tentatiei de a pune tu mana pe telefon sau orice alta forma de comunicare pentru a ajunge la ceilati, atunci, daca astepti un pic…daca te opresti un pic…atunci incep cu adevarat gandurile sa se izbeasca de poarta constientului, atunci vine timpul sa apleci urechea sa asculti ecourile zilelor si noptilor lasate in umbra mondenului, reduse la tacere de muzica din casti, de randurile din carti, de prezentul concret, cu scartait de roti, cu oameni grabiti, cu oameni prezenti in afara ta.
acum e liniste in afara mea.
un nou drum
by bianca on Oct.02, 2010, under lausanne
unele schimbari vin pe neasteptate, fara sa se faca anuntate, fara sa iti dea timp sa te pregatesti. altele insa bat politicos la usa vietii tale si asteapta fie sa fie invitate inauntru, fie sa fie poftite sa plece. cand decizia este la tine nu mai poti da vina pe destin ca te-a pus in fata faptului implinit si sa pregatesti pentru toate ascunzisurile cu care vin este o sarcina directa.
schimbarea mea vine cu 6 luni pe malul lacului Leman,
cu cea mai mica dintre casele in care am trait vreodata, cu o tara cu multe reguli si multe diferente fata de acasa, cu emotia descoperirii si dorul de casa, cu multe schimbari ascunse in alte schimbari, un fel de papusa ruseasca din care in fiecare zi mai scot inca una.
cele 18 lungi zile s-au incheiat intr-o vineri, 18 zile in care nu am simtit mutarea decat prin prisma dorului, a camarutei de hotel si a multitudinii de programe in franceza si germana. trairile s-au suspendat in asteptarea momentului in care nu voi mai spune seara: gata, ma duc la hotel, ci gata, ma duc la mine acasa.
asezata in fotoliul din balconasul ce imi serveste si de salon incep sa simt, incep sa ajunga la mine vibratiile orasului, incep sa caut lectiile care se ascund in spatele alegerii facute. m-am asteptat cuminte pana acum, m-am asteptat sa inceapa sa mi se aseze zilele si noptile.
abia acum incepe…
un fel de ignoranta
by bianca on Jun.24, 2010, under confesiuni, fotografie
as vrea sa stiu. sa stiu tot ce se va intampla, ce e scris, ce urmeaza, ce mi se ascunde… sa ma asez cuminte cu genunchii asezati la piept si sa ascult povestea a ceea ce va veni. povestea despre oameni pe care inca nu i-am cunoscut, despre intamplari ce ma asteapta, despre ridicari si caderi… chiar si atunci cand curiozitatea este atat de puternica incat citesc dupa primele 50 de pagini ale unei carti, ultimele ei 50 de pagini, o savurez cu aceeasi placere sau poate chiar si mai intensa.
si totusi nu vreau sa stiu nimic. nu vreau sa imi citeasca nimeni viata, sa imi spuna cineva despre ce va veni si ce nu. atata vreme cat nu stiu nimic, totul e posibil. atata vreme cat nu stiu nimic, toata puterea este la mine sa fac si sa desfac, sa aleg si sa imbratisez consecinte.
cat din ceea ce as decide fara sa stiu ce urmeaza ar mai fi la fel? cate lucruri as face, as spune, as desface, daca as stii ca drumul trebuie sa ma duca neaparat intr-o anumita parte? cat din lectiile vietii mi le-as mai insusi cu aceeasi forta?
civilizatie?
by bianca on Jun.07, 2010, under citadin
claxoane, aglomeratie, greva anunatata generala, dar care a strans in fata guvernului pana acum doar 50 de oameni, presedintele care este sau nu este al nostru, ministrii care considera ca tara e in slujba lor, nu ei in slujba tarii, cheltuieli fara cap, putine vizibile, multe, prea multe nestiute, cheltuieli cu cap de care nu stie nimeni, opinii peste opinii peste tot, on line sau nu, despre cum e bine, ce e bine, cine a gresit si cand, dar mai ales cine, masini de salvare a trupului urlandu-si graba si frustrarea in trafic, parinti pensionari ce isi calculeaza noua viata, dorinte de a a-i da in judecata pe cei incompetenti si a-i pedepsi cu iesirea la pensie pe cei laudati 350 ron sub care se promite ca nu va scadea venitul celor mai neajutorati.
de fapt imi lovesc ochii, fara sa caut in mod special, atat de multe informatii cu sau fara ghilimele despre criza si situatie si multe altele, incat nici macar decizia luata de ceva vreme de a nu ma mai uita la televizor nu este suficienta sa stea bariera in calea invaziei stirilor.
intre timp ma minunez iar si iar de oamenii care merg in sala de cinematograf ca si cum ar fi la ei in sufragerie, asa ca vorbitul tare, cu insotitorii sau la telefon, e considerat absolut normal, de cei ce isi parcheaza masinile in statia de autobuz, ca ei acolo au treaba, de cei ce conduc agale, aproape ardeleneste, cu muzica data atat de tare incat de la etajul meu 6 versurile se aud perfect, de cei ce conduc cu toata viteza cailor din dotare (in numar mai mare decat neuronii), de cei ce iar si iar decid ca trotuarul abia asfaltat trebuie spart din nou, ca treaba lor cu tevile nu se putea rezolva inainte de marea re-re-renivelare a bucatilor si asa chinuite de trotuar, din ce in ce mai populate de masini, chioscuri, flori, tarabe sau mormane de moloz.
cu sau fara televizor, uneori parca e prea greu, prea obositor sa incerci sa pastrezi macar in jurul tau o Romanie civilizata.
din fericire insa am inceput randurile de mai sus acum o saptamana, intre timp am reusit sa ma feresc mai bine macar de actualitatea mondena televizata
and fly away from here…
by bianca on May.10, 2010, under citadin
baby you and I, can pack our bags and hit the sky…
e nevoie de curaj pentru a visa. si de exercitiu. curajul de a nu aplica obisnuinta de a ridica bariere chiar si atunci cand exersezi imaginatia. odata ce ai inceput sa visezi, ce ti-ai luat avant si ti-ai umplut plamanii de aerul nou-nout al imposibilului devenit posibil, e nevoie de si mai mult curaj sa faci ceva cu visele pe care le-ai ingrijit cu multa atentie.
curaj sa rupi monotonia, curaj sa calci in picioare toate dogmele in care te-au crescut societatea, corporatia, forma de viata urbana cu lectiile ei de supravietuire in jungla citadina (unde niciodata nu imi e clar de ce e nevoie sa supravietuiesti, cand poti sa traiesti pur si simplu, renuntand la lupta accerba si competitiva ce se ascunde in sensurile supravietuirii). curaj sa asimilezi faptul ca toate cele pe care le blamezi atunci cand le ai pot fi si excluse din viata-ti atunci cand te decizi ca nu le mai vrei si ca discursul nu era de fapt unul de bravura.
societatea (generic vorbind) e de vina ptr ca nu ne lasa suficient timp sa visam, iar daca visam nu ne lasa suficient timp sa le punem si intr-un cadru real si daca le punem intr-un cadru real nu ne lasa sa le traim cu adevarat. responsabilitatea noastra unde intervine? concret, dincolo de visul de a face lucrurile altfel.
prima zi
by bianca on May.10, 2010, under confesiuni
cerneala s-a mai dus de pe cer, s-au indulcit culorile aruncate pe dinafara, se accentueaza cele din interior, cu miros de vara, ignorand claxoane si ceata sporadica a diminetii.
inima bate in aritmic, cate o bataie grabita din cand in cand, predand o lectie pe care credeam ca o stiu, dar pe care din timp in timp o uit, o datorie pe care o am zilnic fata de mine de a nu uita ca timpul, timpul e acum, e singurul moment de care putem fi siguri, singurul fata de care suntem datori sa ii implinim menirea pana la capat.
numar ani, numar vise, numar promisiuni facute, promisiuni primite, promisiuni indeplinite si altele, prea multe, incalcate, numar batai de inima, fac un inventar al tuturor si ca de fiecare data ca simt ca incep sa ma indepartez de drum, imi aduc aminte ca azi e o noua zi, o zi perfecta pentru a reincepe ingrijirea viselor.
