bianca bardas

claxoane, aglomeratie, greva anunatata generala, dar care a strans in fata guvernului pana acum doar 50 de oameni, presedintele care este sau nu este al nostru, ministrii care considera ca tara e in slujba lor, nu ei in slujba tarii, cheltuieli fara cap, putine vizibile, multe, prea multe nestiute, cheltuieli cu cap de care nu stie nimeni, opinii peste opinii peste tot, on line sau nu, despre cum e bine, ce e bine, cine a gresit si cand, dar mai ales cine, masini de salvare a trupului urlandu-si graba si frustrarea in trafic, parinti pensionari ce isi calculeaza noua viata, dorinte de a a-i da in judecata pe cei incompetenti si a-i pedepsi cu iesirea la pensie pe cei laudati 350 ron sub care se promite ca nu va scadea venitul celor mai neajutorati.

de fapt imi lovesc ochii, fara sa caut in mod special, atat de multe informatii cu sau fara ghilimele despre criza si situatie si multe altele, incat nici macar decizia luata de ceva vreme de a nu ma mai uita la televizor nu este suficienta sa stea bariera in calea invaziei stirilor.

intre timp ma minunez iar si iar de oamenii care merg in sala de cinematograf ca si cum ar fi la ei in sufragerie, asa ca vorbitul tare, cu insotitorii sau la telefon, e considerat absolut normal, de cei ce isi parcheaza masinile in statia de autobuz, ca ei acolo au treaba, de cei ce conduc agale, aproape ardeleneste, cu muzica data atat de tare incat de la etajul meu 6 versurile se aud perfect, de cei ce conduc cu toata viteza cailor din dotare (in numar mai mare decat neuronii), de cei ce iar si iar decid ca trotuarul abia asfaltat trebuie spart din nou, ca treaba lor cu tevile nu se putea rezolva inainte de marea re-re-renivelare a bucatilor si asa chinuite de trotuar, din ce in ce mai populate de masini, chioscuri, flori, tarabe sau mormane de moloz.

cu sau fara televizor, uneori parca e prea greu, prea obositor sa incerci sa pastrezi macar in jurul tau o Romanie civilizata.

din fericire insa am inceput randurile de mai sus acum o saptamana, intre timp am reusit sa ma feresc mai bine macar de actualitatea mondena televizata

Like

Unlike

Bucurestiul nu e pentru toata lumea. de fapt cred ca niciun loc nu e chiar pentru toti. dar Bucurestiul chiar trebuie sa ti-l doresti (indiferent de motivatia care sta in spate) ca sa nu fugi obosit sau scarbit sau satul in alte parti. mi-a inspirat mereu “ia-ma cu totul sau lasa-ma de tot”. stiu multi oameni care il detesta, unii dintre ei neavand nici macar experiente neplacute.

relatia mea cu orasul oraselor este, ca orice relatie, din cand in cand nevoita sa treaca prin perioade de evaluare, de raspuns cat mai sincer la intrebari cat mai grele. mai ales in perioade in care am ramas cu un gust amar pentru ca cei de la Sf Spiridon Vechi nici macar nu s-au obosit sa puna un microfon afara sa auda lumea sluja de Inviere, care oricum a pierdut teren considerabil in fata galagiei din trafic, a sierenelor si a Pastoralei (scrisoarea trimisa in fiecare an de IPS catre multimea de enoriasi, ce in mod normal se citeste undeva spre sf slujbei), in care nu am reusit sa imi dau seama daca am luat lumina de la o lumanare aprinsa de vecinul plictisit si spargator de seminte din fata sau a venit de la preot, in care rugaminti gen: “nu va impingeti, este pentru toata lumea” provoaca reactii adverse si oamenii mai au un pic si se calca in picioare.

dar pana la coada orasul ce vina are? cladirile nu pot sa se revolte ca in mijlocul lor, cele ce stau de niste zeci sau sute de ani cu fala pe bulevarde, se ridica sectia 14 de Politie din aluminiu si sticla (da, e vorba de Lascar Catargiu). strazile nu sunt cele care ne sufoca in trafic, desi se obisnuieste ca vina sa se dea pe ele, pentru ca sunt prea stramte pentru atatea masini (nici vorba ca ar fi cazul sa mai lasam masinile acasa si sa incercam si alte variante de transport sau mersul pe jos). nici bordurile din intersectia de la Budapesta nu au vreo vina pentru ca cineva de la primaria sectorului 4 s-a gandit sa le vopseasca in galben si negru si…. surpriza… vopseaua pe multe dintre ele a tinut… O ZI . nici cosurile de gunoi de fapt nu au o problema de disciplina atunci cand nu mai stau un suportii destinati de pe langa garduri.

da, recunosc ca de multe ori imi vine sa plec. nu doar din Bucuresti, dar si din tara. si nu pentru motive economice, ci in special cautarea unor oameni care sa aiba un sistem de valori mai apropiat de al meu, cu care sa pot forma o comunitate si sa ingrijim bunul public, sa il conservam, unor oameni care, veniti din toate colturile tarii intr-un oras, sa nu se mai comporte ca si cum ar fi doar turisti de wend si atunci e normal si sa scuipi si sa arunci pe jos si sa rupi si sa strici si a unor nativi care sa ii traga de maneca sau care sa accepte, dupa caz, ca statutul de bucurestean vine si cu obligatii, nu doar cu drepturi. sunt deja cativa ani de cand evit sa iau o decizie (sau poate asta inseamna in sine o decizie). dar pana atunci, pana cand va veni peste mine, peste toti, un viitor cu o vietuire intr-un alt loc, ce ar fi sa nu ma mai gandesc doar ce o sa ii cer primarului cand merg in audienta, ci sa si cer audienta respectiva. si sa vad eu ce pot face cu cosul de gunoi ce sta de o vreme rezemat de gardul din fata blocului (recunosc, sunt uimita ca nu l-a furat nimeni inca…)

Like

Unlike

sunt mandra de Oana, micul guru al online-ului

luni, 21 decembrie, are loc vernisajul primei ei expozitii de fotografie la Orange Concept Store. fotografii expozanti, pe care Oana ii reprezinta, (Ioan Nicolae, Adrian Mihalcea si Florin Constantin) expun 30 de portrete alb-negru realizate in studio sau in diverse calatorii.

Like

Unlike

recunosc fara teama: am 30 de ani (nu, nu sunt eu in poza!) si nu stiu sa merg pe bicicleta. nici macar un pic. nici macar cand eram mica, cu roti ajutatoare. deloc.

scuzele, la fel ca pentru orice altceva, se gasesc cu incredibila usurinta: program incarcat, oboseala, era prea cald, era prea frig, nu s-a ivit momentul (urmat de obicei de: dar cu prima ocazie se rezolva!). mi-am visat bicicleta, ne-am visat impreuna, personaje vii in pozele de pe Copenhagen Cycle Chic. am si gasit bicicleta la Velorbis (pretul este pe masura frumusetii).

ramane acum sa depasesc teama de cainii bucuresteni alergand dupa biciclete si cea de soferi si masinile lor, fie in mers, fie stationate fiecare unde vrea, are chef, are treaba…

si cum seria celor 20 de lucruri nu s-a incheiat, tocmai am scris primul lucru pe care mi-l doresc pentru 2010

Like

Unlike

in timpul zilei nu ii vad. se ascund in aglomeratia strazilor, printre oamenii care isi urmaresc grabiti gandurile, printre oamenii care merg agale, fara nicio graba care sa le iuteasca pasul.
in ultima vreme imi pare ca atunci cand se intuneca apar din ce in ce mai multi oameni care imi ridica fiori pe sira spinarii. si nu ma gandesc la golanii cumva “obisnuiti” ai fiecarei zone. ci la oameni pe langa care atunci cand trec ma astept in orice moment sa ma imbranceasca, sa incerce sa imi smulga ceva, sa se rasteasca la mine pentru intunecimea vietii lor. ca si cum nici nu stiu ce, saracia sau agresivitatea pasiva a orasului asta, ii transforma, ii inraieste si e suficient sa trec pe langa unii dintre ei ca sa le simt gandul mereu la panda, animal de prada.
imi fura placerea plimbarilor la ceas de seara, cand ora tarzie reda strazilor linistea. imi fura siguranta drumului de la metrou pana acasa.
nu simt nevoia sa fiu nici meditativa, nici sa imi duc cuvintele pe drumuri sofisticate pentru a spune ceva simplu: oamenii care imi inspira teama par a fi din ce in ce mai multi. nu stiu unde se ascund ziua. probabil sunt tot acolo, dar sunt mult mai multi cei din jur si nu le mai simt “vibratia”.

Like

Unlike

Ii multumesc doamnei care arunca aseara, cu grija, sticlele de plastic in containerul dedicat si hartia asemenea, doamnei care isi plimba nepotelul prin parcul Moxa si ii explica despre benzile dedicate bicicletelor, celui sau celei care a inmiresmat seara pe Calea Victoriei cu aroma de scortisoara si domnului care aduna in punguta produsul digestiei unui catel maidanez trecut la rang de catel de casa.
Ii multumesc fetitei blonde ce ii citea mamei lista cu lucruri pe care nu ai voie sa le faci atunci cand esti in autobuz, minunandu-se cum de lumea ignora ceva ce e scris cu litere mari.
Le multumesc pentru zambetele pe care mi le-au adus pe buze si pentru senzatia de bine.

Like

Unlike