Tag: descoperiri
de-a filmul
by bianca on Apr.07, 2010, under confesiuni
uneori (poate de prea multe ori) e mult mai usor sa visezi la viata ta decat sa o faci sa se intample. sa ramai asezat pe canapeaua din sufragerie si, in timp ce orele se scurg, sa visezi cum, daca ai avea o zi libera, te-ai trezi dimineata, ai iesi in oras sa iti bei cafeaua, ai cauta imagini pentru fotografiile tale pe strazi inundate de primavara, ai intra in atelier si ai da frau liber imaginetiei, ai face toate acele lucruri la care visezi seara, cand te asezi in pat. intre timp visele tale au consumat ore, la sfarsitul carora a ramas amorteala. si apoi iti gasesti o scuza: ca aveai nevoie de odihna, ca nu toate zilele sunt facute pentru a face efectiv ceva. si probabil nu te inseli prea tare. sau nu te-ai insela deloc daca la sfarsitul zilei nu ar aparea regretul orelor in care ai facut orice altceva decat ceea ce te visezi facand, personaj principal in propriul tau film.
uneori, desi ai timpul pe care ti-l doreai, desi ai soarele pe care il visai, desi ai reusit sa treci peste amorteala de la trezire in ciuda celo 10 ore de somn, tentatia de a te imagina facand lucrurile dorite, indepartand sau apropiind camera, e mult prea mare sa ti-o refuzi. probabil asa s-au nascut multe dintre romanele lumii.
si iar nu am fotografii noi…
un sens pentru orice
by bianca on Sep.25, 2009, under meditativ
dintre multele intersectii in care ajungi parcurgand viata, desi variantele de a continua pot fi multiple, intotdeauna poti alege una singura. si facand alegerea, sa mergi inainte, fara sa iti torturezi mintea cu intrebari fara raspuns: “dar oare ce se intampla daca as fi ales cealalta varianta?”. odata ce ai facut primul pas, toate celelalte posibile scenarii dispar.
nu stiu de unde am siguranta faptului ca daca iti e menit ceea ce te astepta pe o alta ramificatie a intersectiei, vei ajunge acolo si tot ceea ce trebuie sa se intample, se va intampla, nu conteaza cat de mare poate parea ocolisul.
m-am gandit in nenumarate situatii daca mi-ar placea sa stiu ce imi rezerva viitorul. si dupa ce primul val de curiozitate tipic feminina s-a linistit, raspunsul a venit de la sine: nu. placerea de a descoperi, autenticitatea surprizei, speranta in lucrurile minunate ce se pot intampla…cu siguranta nu merita date in schimbul dezvaluirii.
multora din experientele pe care le traiesc nu le inteleg sensul decat dupa mult timp, altele nu inteleg de ce nu au venit in momente care mie mi s-ar fi parut mult mai potrivite, cand as fi putut sa ma scufund in adancurile lor, sa le aflu intelesurile. dar chiar si atunci cand nu inteleg rational sensul, stiu ca el exista si ca se va deslusi la momentul potrivit.
acum e tot
by bianca on Jul.09, 2009, under citadin
daca ar fi mai putin dureroasa, mai putin schimbatoare, mai putin imprevizibila si uneori chiar si fara sens, nu ar avea acelasi farmec.
multi intelegem ca e finita, dar oare absorbim conceptul? absorbim in modul de gandire, in modul in care reactionam, in care ii privim pe cei din jur, faptul ca timpul este poate cea mai finita dintre notiunile cu care ne intalnim? i-am mai privi la fel, le-am mai vorbi la fel, alegerile noastre ar fi aceleasi daca la baza constructiei noastre interioare ar sta constiinta faptului ca acum este cu adevarat tot ce avem? ca maine de fapt nu exista decat printr-o intamplare care poate sa se repete sau nu? am lasa oare orele sa treaca la voia intamplarii? ne-am mai ascunde sub umbrela deja uzata a “nu am timp acum!”? ne-am mai permite sa nu il pretuim, sa il desconsideram simtind, rostind: “ma plictisesc”?
nu vreau sa il irosesc pe “acum”. si totusi, constient sau nu o fac cu fiecare alegere pe care mi-o imaginez impusa, cu fiecare alegere prin care nu reusesc sa sparg conditionarile in care am crescut.
semn de intrebare
by bianca on Jul.05, 2009, under citadin
ma straduiesc sa trec de perioada lui “de ce?” aparut pe buze pentru tot ceea ce se intampla si nu inteleg. filosofii orientale sau occidentale, maturizare, intelepciune de bun simt, fac eforturi sa le inglobez pe toate in prezentul meu interior, sa absorb faptul ca pentru multe dintre intamplari raspunsurile vin mai tarziu, mult mai tarziu, ca altele raman fara explicatie, cel putin in viata asta.
sunt momente in care, cu copilareasca obstinatie repet aceeasi intrebare despre care se spune ca a generat progresul (desi acum mai repede vine din senzatia de haos si nu din nevoia de a evolua) “de ce?”
privit de sus, de mult mai sus decat etajul 6 la care locuiesc, de mult mai sus decat avioanele cu care zbor uneori, privit de dincolo de albastrul cel de toate zilele de vara, suntem incredibil de mici si incredibil de insignifiant este tot ce ni se intampla pe parcursul vietii. marile noastre bucurii sau realizari, marile noastre drame si pierderi, sunt infime in tot angrenajul pe care Pamantul e inca obligat sa il suporte. privirea de sus (poate nu neaparat atat de sus, dar oricum…), privirea de ansamblu, este insa un exercitiu pe care iti e mai usor sa il practici atunci cand mica ta lume mare este in echilibru, atunci cand nu esti preocupat sa iti folosesti fiecare dram de energie pentru a nu te desface in bucati, pentru a tine cat de cat intr-un tot viata ce a luat-o la vale.
e frustrant sa pui intrebarea chiar si atunci cand nu e viata ta, ci a cuiva drag, care se destrama. e si mai frustrant si dureros atunci cand ti se intampla tie si cu toate eforturile de a privi inainte prin ceata lacrimilor si a trecutului care te invadeaza, tot ce vezi e bolovanisul drumului si tot ce simti este ca prabusindu-te, te vei strivi.
acum tot ce stiu e un singur lucru: nu esti singura.
