Tag: schimbare
de-a primavara
by bianca on Feb.25, 2010, under confesiuni
care e motivul sa te ascunzi in spatele cetii sau ploii de afara, asteptand sa vina primavara cu soare si verde si albastru arunce peste tot ca sa vina si primavara in suflet?
daca nu ar mai exista toate motivele pe care le invocam cu evlavie in justificarea actiunilor sau lipsei actiunilor, atunci am fi nevoiti sa luam decizii constiente in legatura cu toate, atunci ar trebui sa iesim de dupa degetul ce ne ascunde, sa ne scuturam haina comoditatii si sa invatam responsabilitatea.
schimbarea e constanta, singura dintre ele. reactivitatea sau proactivitatea (cuvinte parca desprinse din manualele de business) se insusesc, una usor, alta mai greu. prima vine cu greutatea adaptarii si reajustarii, a doua vine cu greutatea efortului de a provoca singur anumite schimbari si de a-ti asuma riscul unor actiuni ce nu urmaresc firul batut al lucrurilor.
prima reactie atunci cand ma gandesc sa provoc si mai mult schimbarea este ca una asemanatoare cu renuntarea la un viciu: ai vrea sa o faci, stii ca e bine sa o faci, dar e al naibii de greu, efortul e covarsitor.
unele lucruri se pot schimba, altele trebuie acceptate asa cum sunt si sa alegi cum te raportezi la ele. unele parti din tine se pot modela usor, se pot slefui, dar vor ramane mereu la fel. altele insa… altele insa pot fi o explozie de transformari ce lumineaza noi si noi poteci ale labirintului interior.
ce voi face maine pentru primavara mea? voi primi lut nou in micul atelier. voi readuce bateria masinii la viata, sa vina primavara si pentru ea 
intre vis si facturi
by bianca on Jan.18, 2010, under meditativ
una dintre primele bariere (si poate cea mai puternica) de care ne lovim atunci cand dorinta de a implini vise (ce nu au legatura cu cariera) devine bomba cu ceas este cea a banilor. banii de la job te ajuta sa iti satisfaci nevoile din afara jobului. clar, bine stiut de catre toti, nu spun lucruri noi.
la fel ca atunci cand, inlocuind inocenta copilariei cu responsabilitatea adultului nu te mai poti gandi la bomboane fara sa te gandesti la asigurari medicale, dentist, rate si alte dari, se pare ca nu ne mai putem gandi la schimbari bruste de macaz in favoarea viselor adanc dospite fara sa incepem sa rationalizam intreg procesul: da, stau 9 ore la job, dar imi asigura banii sa imi platesc facturile macar si pana cand voi incepe sa fac ceva cu visul meu din ce traiesc daca imi dau demisia? sau din ce voi trai daca visul meu este sa imi caut scopul in viata, activitate complet nelucrativa? si daca imi dau demisia pentru ca stiu sigur ca ceea ce fac acum nu mai e in acord cu mine, dar nu gasesc nimic altceva? ce intervin aici? rationalul? compromisul? frica? spiritul de auto-conservare? toate la un loc?
in primii ani ai vietii mi se parea ceva complet…in afara oricarei posibilitati de indeplinire sa te duci in alta tara. distantele erau ceva incredibil ce necesitau un efort deosebit si anumite capacitati pentru a putea fi parcurse. cei 120 de km distanta de la Brasov pana la tara erau o distanta imensa. d’apoi sa te duci in tara altcuiva! undeva in clasa a 9-a am facut un lung drum cu autocarul pana in Olanda. a durat 3 zile (si cele 2 nopti dintre). mi-a schimbat cu totul perceptia asupra distantei. 120 de km parcursi intr-o ora jumatate au devenit echivalentul pauzei de 10 minute dintre orele de la scoala. unul dintre avantajele faptului ca m-am angajat in anul 2 de facultate a fost posibilitatea de a calatori. ajung la Viena cu avionul mai repede decat ajung la Brasov si cu siguranta ajung de 2 ori mai repede de la Bucuresti la Londra sau Paris sau Barcelona decat ajung la Timisoara. toata perceptia asupra distantelor s-a schimbat. sa stai…departe nu e ce-a fost odata a fost suficienta experienta primului drum cu autocarul, intarita de cea a primului drum cu avionul. a fost suficient un pas in necunoscut, ce a schimbat complet perspectiva. iar acum imi e greu sa empatizez cu mama sau orice persoana careia i se pare ciudat (a se citi: “Dar e departe!” sau “Ce sens are sa te duci pana acolo ptr 2 zile?”) sau pierdere de timp sa mergi de vineri seara pana duminica la pranz intr-un oras din afara tarii. sau intr-un oras din tara pentru care e nevoie de mai mult de 2 ore de calatorit. totul tine de perspectiva. si de curajul de a incerca si o alta abordare.
da, e una sa ti se schimbe relatia cu distantele terestre si sa te minunezi de cat de flexibil esti acum si alta sa spui: de acum incolo voi testa libertatea, sa vedem ce se intampla si cum ma va schimba. voi pune cu adevarat in practica vorba inteleapta: “un adult nu trebuie”. voi inchide calculatorul, imi voi strange lucrurile si ma voi oferi cu bratele deschise nescunoscutului, increzator ca voi reusi cumva sa ma descurc. habar nu am daca as putea sa ma descurc. nici nu cred ca imi e clar ce inseamna “a te descurca”. e sinonim cu a gasi orice solutie viabila pentru a avea din ce sa iti platesti intretinerea si lumina si eventual sa si iei ceva de mancare (sau, de ce nu, sa inceapa mama din nou sa iti trimita pachet ca in anii facultatii). e sinonim cu a-ti oferi timpul necesar sa iti dai seama ce vrei cu adevarat sa faci si timpul necesar pentru a gasi si cum sa faci asta?
retete? nu, absolut niciuna. e intr-un fel ca la bungee jumping: ori sari, ori ramai pe margine si privesti.
seria celor 20 de lucruri, partea 5.1 :)
by bianca on Jan.05, 2010, under serii
am inchis anul trecut cu o serie, cea a lucrurilor pentru care sunt recunoscatoare. sa fie oare potrivit sa incep anul facand lista lucrurilor pe care doresc sa le implinesc in noul an?
se spune ca atunci cand trecem dorintele din lumea gandurilor in lumea cuvintelor, asternandu-le pe foaie, sansele lor de a se transforma in realitate cresc cu 40%. uimitor, acelasi lucru mi se intampla si cand gandurile sunt negative: se dizolva mult mai repede atunci cand le pun pe foaie, simpla lor verbalizare le scade intensitatea, iar daca revin a doua, a treia oara asupra lor, deja nu mai sunt o bariera.
nu am apucat sa fac exercitiul de gandire inainte de a incepe sa scriu. sa ma gandesc la toate cele pe care vreau sa le fac, sa le impart pe categorii: pentru suflet si pentru viata de zi cu zi.
stiu insa ce imi doresc: sa imbratisez cu cat mai mult drag si deschidere schimbarile si sa deschid toate portile creativitatii. asa ca seria celor 20 de lucruri pentru 2010 este deschisa.
puzzle
by bianca on Dec.21, 2009, under confesiuni
una dintre marile provocari este sa iti dai seama ce fel de munca te implineste pe lumea aceasta, munca pe care facand-o sa dai si sa primesti maxim de impliniri si sa obtii, de ce nu, maxim de rezultate (limbaj de lemn, sunt prima care sa o recunoasca). fericiti sunt cei care isi gasesc chemarea inca de la inceput de drum! dar ce frumoasa e calatoria prin tine atunci cand nu treci totusi prin viata ca rata prin apa, ci construindu-te sau descoperindu-te incepi sa iti aliniezi structura interioara cu forma pe care o ia viata de zi cu zi.
cand am inceput sa lucrez, nu aveam nicio idee clara despre ce mi-as dori cu adevarat sa fac. si am ramas in acea stare de nestiinta pentru ceva ani, trecand de la un job la altul pentru ca aveam o chimie buna cu munca pe care o presupunea si nu pentru ca as fi descoperit calea, ci pentru ca ascultam doar de un instinct ce imi spunea da sau nu. o buna parte din timp am fost (mai corect fiind m-am lasat) prea saraca in timp pentru a medita cu adevarat la acest aspect si prea nestiutoare in ale propriei fiinte pentru a putea deschide cu adevarat ochii.
sunt fericita ca am inceput sa imi pun intrebari, ca nu ma multumesc cu un loc de munca (oricare ar fi el), ci ca incerc sa ajung in miezul meu, unde stiu ca se afla raspunsurile. sunt recunoscatoare ca mi se ridica incetul cu incetul valul conformitatii de pe ochi si pun in balanta valorile mele cu implinirea muncii, in oricare dintre formele ei.
imi caut in continuare sensul, pentru ca acelasi instinct care m-a ajutat de atatea ori, imi sopteste ca odata gasit, vor cadea cortinele rutinei si clasicul si sufocantul “trebuie sa muncesc” va fi inlocuit cu o forta incredibila ce pune in miscare motoare ale creativitatii nestiute.
si daca e sa vorbesc de recunostinta, sunt recunoscatoare oamenilor minunati pe care ii tot cunosc parcurgand drumul de la mine la mine. asta ca tot vine Anul Nou si nu am facut inca lista celor 20 de lucruri pentru care sunt recunoscatoare
realitate personalizata
by bianca on Dec.17, 2009, under meditativ
in spatele unei multitudini de reactii pe care le avem se afla o alegere. nu e mereu constienta si ni se pare atat de normal sa reactionam intr-un anumit fel la un anumit stimul, incat nu se mai distinge acea fractiune de secunda cand de fapt decizi cum vei reactiona mai departe.
iar odata cadrul creat, incarcam cu propria proiectie realitatea celuilalt. ne-am certat, erai nervos/nervoasa cand te-am vazut ultima oara, deci orice forma de comunicare ulterioara (pana la un punct) se pune sub semnul nervozitatii respective, mai ales atunci cand comunicarea nu e fata in fata.
atat de multe sunt conditionarile carora suntem supusi incat doar incercarea de a gandi ca se poate si altfel e sufocanta si pare un obstacol teribil de greu de depasit. schimbarea este, nu in van, cel mai greu proces prin care trecem. iar temelie gradului de dificultate ii sta frica. frica de orice: de schimbare in sine, de drumul necunoscut, de a te infrunta, de a accepta realitati interioare sau exterioare, de a te accepta asa cum esti, de a-ti accepta esecurile, de deciziile pe care ar trebui sa le iei din momentul in care constientizezi un adevar. dincolo de dragoste, ura, indiferenta, afectiune sau durere, frica s-ar putea sa fie motorul care pune in miscare lumea asa cum o stim.
inca un pas prin mine
by bianca on Sep.26, 2009, under confesiuni
multa vreme mi-a fost teama de perioadele de confuzie. erau echivalentul pierderii controlului si deschideau poarta spre zone complet necunoscute, drumuri nestrabatute ce ar fi putut sa ma scoata din comfortul existentei. odata cu confuzia se instalau invariabil teama si insomnia.
mi-au trebuit ani de experiente, ani de refugiu un zona de comfort pana sa ajung in punctul in care, oricat de dezorientante ar fi, le strabat pas cu pas, traire cu traire, pentru ca intotdeauna la capat se afla o descoperire si mai cuceresc inca un teritoriu neexplorat al sinelui pe care acum accept ca inca nu l-am aflat cu toate ale lui.
imi traiesc confuziile cautand. nu raspunsul, ci intrebarea. sau intrebarile. si savurez fara incetare uimirile pe care mi le provoaca descoperirile. si curajul pe care de cele mai multe ori nici nu imi imaginez ca il am.
